luni, 5 iunie 2017

007



Mi-am propus la un moment dat, pe la începutul primăverii, să văd/revăd seria de filme Bond, James Bond, adică 007. Experiența vizionării a fost una pe deplin încântătoare. James Bond reprezintă acel gen de film care pe de-o parte nu se ia în serios, pe de altă parte tot ceea ce vezi pe pânza de cinema este aproape fără cusur. Filmul nu e viață, spune o vorbă printre oamenii de film. Și așa și e, filmul (reușit) nu e viața pe care noi o trăim zi de zi, ci e viața pe care o descoperim/imaginăm hoțește printr-o gaură de cheie enigmatică, printr-o crăpătură îngustă de gard. Acolo, dincolo de aceste obstacole, totul e permis, credibil. Acordul spectatorului cu filmul este unul conștient, acceptăm visul, înghițim minciuna, dar totul trebuie să fie perfect. Iar seria Bond tocmai acest lucru îl face perfect, minte convingător.
Seria de aventuri a năstrușnicului agent britanic este înainte de orice, victoria ambiției lui Albert R. Broccoli. Producătorul american a crezut în succesul personajului mai mult decât oricine altcineva. Toată seria de episoade alerte, comice sau serioase, a supraviețuit deceniilor grație obsesiei lui Cubby (A.R. Broccoli pentru intimi). Voi aminti în rândurile următoare câteva aspecte proprii succesului seriei de spionaj (m-am oprit la șapte...).
1. Inventivitatea
Reușita unui film este de obicei rezultanta nematematică dintre fixația unui regizor (sau producător) și victoria financiară de la box-office. Multe filme se opresc în pragul imaginației regizorului, devenind ulterior filme de autor, neînțelese pe deplin, apărute prea devreme, etc, etc. Cubby cred că a fost înainte de producător mercantil unor copil mare îndrăgostit de perfecțiunea personajelor de celuloid. James Bond este un astfel de personaj, un superman fără puteri supranaturale. Vorba propagandei comuniste, un Om dintre oameni. Succesul lui 007 a însemnat înainte de orice imaginația debordantă, fără limite și de multe ori copilărească. Născut ca personaj în plin Război Rece, personajul Bond a îmbrăcat hlamida inteliginței și a sarcasmului princiar. Bond nu putea fi decât britanic, o specie astăzi dispărută chiar din regatul mai Commonwealth (ca mixtură etnică) decât altădată. Caruselul întâmplărilor se succed în ritmul clasic al filmelor de gen, însă happy end-ul apare pe căi diferite (cel puțin în seriile ante Daniel Craig), găsind rezolvări la situații limită dintr-o panoplie de soluții demne de un Nostradamus avant la lettre. Și spectatorul acceptă soluțiile găsite, fermecat fiind de naturalețea personajului (Daniel Craig e prea mult Die Hard câteodată...)
2. Cascadoriile
O coloratură specifică seriei o reprezintă cascadoriile. Într-o epocă vitregită de perfecțiunea CGI-ului, cascadoriile seriei au ceva vintage, meșteșugăresc. Revedeți urmăririle schiorilor din epoca Connery, trecând prin Moore și pâna la Pierce! Sunt fabuloase, observi trucajul din spatele lui 007, pânze vălurite a la Mack Sennett, și accepți iluzia spășit. e de multe ori un simptom tipic copilului care-și vede părinții punându-i cadoul sub brad, dar el crede tot mai acerb în Moș Crăciun! Fără seria galopantă de cascadorii (pe schiuri, sub ape, urmări cu mașini pe serpentine sau lansări cu parașuta), James Bond n-ar fi fost 007 nicicând (am zis!);
3. Tema muzicală.
Nu cred că e iubitor de cinema care să nu fi fredonat o dată tema muzicală a filmului. Reușita seriei Bond este aceea că melodiei lui James Barry și Monty Norman, toate celelalte episoade ale seriei au reușit să propună/adauge noi și noi teme muzicale, susținute de voci importante ale entertainment, melodii care au cunoscut la rândul lor, un extraordinar succes de public. Rememorați sau căutați pe Youtube ritmurile interpretate de Nancy Sinatra, Shirley Bassey, Tina Turner sau Madonna. Sau poate Paul McCartney ori Duran Duran (preferatul meu);
4. Personajul principal.
Mda, aici s-ar putea scrie enorm de mult și enorm de pătimaș. Fanii, răsfirați pe generații de vârstă dar uniți sub umbra dominatoare a agentului Majestății sale, sunt tentați de multe ori să atribuie variate poziții în clasamentul All time al interpreților lui James Bond. Revăzând seria mi-am dat seama că aceasta este una din marile greșeli și nedreptăți făcute actorilor seriei. Fiecare James Bond a fost interpretat într-o asemenea manieră că s-a reușit pe de-o parte să se dea continuitate credibilă personajului, și pe de altă parte a existat și libertatea fiecărui actor de-aș construi personajul credibil în felul său.
Într-un clasament personal al interpreților lui James Bond nu le-am acorda neapărat note și poziții ierarhice, considerând că fiecare a fost perfect în felului său.
- Daniel Craig, nu este Bondul meu preferat de fel, personajul mi se pare mult prea mult a fi... Daniel Craig, însă jocul său e fără reproș;
- Pierce Brosnan, mi se pare de departe cel ce a înțeles cel mai bine alchimia de succes dintre 007 și spectator. Mi-au plăcut filmele sale și l-am simțit mai puțin cabotin decât Roger Moore. Bond-ul său deși avea mereu un zâmbet în colțul gurii, mi s-a părut mereu credibil (cât de credibil poate fi un super erou, desigur);
- Timoty Dalton, mi s-a părut pe de o parte un soi de Daniel Craig avant la lettre, adică un Bond mult mai războinic și pe de altă parte, un actor nefericit care ar fi meritat mai multe filme din serie;
- Roger Moore, a fost Bond-ul meu preferat în perioada adolescenței (VHS tempora!). Interpretarea sa  mi s-a părut o continuă și perfect dirijată explozie de șarm și bună dispoziție. Totodată în filmele sale mi s-a părut la un moment dat o anumită neliniște referitoare la atractivitatea personajului. Astfel James Bond este încărcat de gadgeturi și situați neverosimile, și dese apropouri la vârsta sa (de pildă, dialogurile cu Moneypenny pierzând din amplitudine cu fiecare scenă). For your eyes only, de exemplu mi s-a părut fără suflu și plin de stereotipii;
- George Lazenby este nefericitul inocent al întregii serii. Ivit între două filme cu Sean Connery, din motive pe care nu le pricep, săracul Lazenby a fost, și este considerat oaia neagra a seriei. Mie personal Bondul lui Lazenby mi s-a părut perfect angrenat în personajul construit amonte de Sean Connery. Din păcate, părerea mea nu contează, Lazenby a căzut într-un con de umbră, cariera lui filmică îmbogățindu-se cu personaje western sau cu serii Emanuelle, aka Silvia Kristel;
- Sean Connery a fost cel dintâi James Bond (Dr. No, în 1962). A apărut în 7 filme din serie, la fel ca Moore, are meritul de-a fi dat consistență și credibilitate personajului. Personal, Connery îmi place ca actor, dar în serie, paradoxal, nu prinde podiumul preferințelor personale. Bașca este și protagonistului unui episod nereușit, plictisitorul film din 1967, You Only Live Twice.
5. Sexismul macho
James Bond pe lângă prestanță, eleganță, inteligență este și personajul care a răspândit cel mai mult în cultura de masă cinematografică ideea de sexism macho. În lumea egalității de sex, de astăzi, dominația masculină a personajului, în special cea din seria anilor 60-70, pare nefirească și de neconceput la standardele actuale. Și totuși, femeile lumii Bond par să existe doar pentru satisfacerea plăcerilor lui Bond, James Bond. Agentul 007 pare să reușească pe celuloid tot ceea ce spectatorii din sală visează cu ochii deschiși în clarobscurul propriilor dormitoare;
6. Roluri feminine
Chiar dacă personajele feminine au fost concepute prin atitudini de supunere caricaturizată, rămâne de semnalat faptul că seria Bond a reușit să impună un tipar, cel al Bond Girls, dar și faptul că pentru cele mai multe dintre interprete, apariția într-un film din serie a însemnat maximum unei cariere sau ocazia relansării ei. Rămân interesante abordările mișcătoare, unduitoare din cazul personajelor sexului slab. Mai întâi se flutură imaginea unui personaj, Monneypenny, și a unei situații de etern conflict dual în interpretări, după care se trece înspre relații bicolore definitorii, Bond și agentele secrete, glaciale în etalarea profesionalismul lor ucigător sau amante iremediabil pierdute la umbra pieptului frumosului agent. Rămâne interesant faptul că trecerea anilor asupra seriei a adus cu sine și modificări de gen (feminin, în cazul de față). Dezvoltarea conceptului universal al egalității dintre om și femeie, plus înfoierea feminismului în lumea occidentală, a condus la impunerea unei femei ca șefă a lui Bond, masculul suprem (aka M). De bună seamă doar talentul lui Judi Dench n-ar fi fost suficient pentru succesul personajului, cred că aici a fost și amestecul de real cu imaginație din jocul plin de nuanțe și apropouri la fermitatea fostului ministru Margaret Thatcher sau poate o similitudine în umbră la adresa Majestății Sale Regina Angliei, Elisabeta a II-a;
7. Personaje negative
Alternativa la pozitivismul dominant al personajului Bond îl reprezintă desigur, personajul negativ. Aici seria 007 a reușit, poate mai puternic decât în cazul personajelor feminine (menținute în multe cadre strict la jocul carnalității decât al talentului), să construiască, de multe ori din jocuri de umbre și așteptări, personaje malefice credibile. Am revăzut o serie foarte bună de actori puternici, credibili și care au reușit să de-a replica potrivită pozitivismului iradiant al lui 007. Amintesc câteva nume: Adolfo Celi, Telly Savalas, Yaphet Kotto, Richard Kiel,  Louis Jordain, Cristopher Walken, Sean Bean, Toby Stephens, Mads Mikkelsen sau Javier Bardem.
(http://www.007.com/characters/the-bonds/)

PS In perioada pregătirii acestei postări, James Bond-ul Roger Moore a murit. Evitând prostia jurnalistica româneasca, aia cu a plecat într-o lume mai buna, s-a dus sa salveze Raiul de organizația terorista Spectre, bla, bla, încheiem cu un britanic RIP Roger, halal sa-ți fie, ai reușit ceea ce lui James Bond nu i s-a întâmplat niciodată, sa moara.

duminică, 7 mai 2017

Pseudo cronica de film

M-am dus sa vad Gardienii Universului, volumul 2, la Mega Mall, in 4D! A fost interesant si de la un punct incolo chiar obositor, dureros de-a dreptul. M-au zmucit masinariile alea pana n-am mai stiu de mine, ce mai! Dar a fost super misto! Scump, dar frumos.
Dar ce mi-a placut si mai mult a fost altceva. Dupa ce am dat aproape 50 de lei pe bilet si ochelarii 3D, intru in sala, incepe filmul si cei de la Mega Mall incep sa curga pe ecran un pomelnic de boli ce n-ar fi recomandabil sa le ai daca vrei sa vezi filmul tip 4D. Adica dupa ce ai intrat in sala, dupa ce ti-ai luat bilet, ti se spune ca de fapt nu ai facut o alegere prea buna...daca ti la sanatatea ta, desigur....
Pe urma si mai misto a fost faptul ca sala era pe jumatate plina cu copii pana in 10 ani, veniti cu parintii si desigur entuziasmati de ceea ce urma sa se intampla (si chiar au fost cei mai fericiti de acolo!). Inainte sa inceapa filmul prorpiu zis, apare si etichetarea CNA, 12+!!! Adica aia de la casa de bilete au vandut linistiti bilete unor copii sub varsta indicata!! Bineinteles ca aici e si vina parintilor care nu se intereseaza despre film inainte de a veni la cinema....
Asta e frumos in Patria nostra, acest habarnism dus la nivel aproape academic. Legile sunt facute sa fie acolo, sa ne aliniem cu Europa vestica, dar la modul strict declarativ, nu aplicat.
Bravos, natiune!

duminică, 2 aprilie 2017

O poveste despre radio-ul bucurestean


Este evident pentru multă lume că în competiția mass media dintre radio și televiziune, radio-ul a pierdut și bătăile și războiul. Înainte de 89 radio de stat avea un soi de parfum personal, ceva cu iz de intelectualism și culturnik, ce s-a păstrat și peste ani în memoria de multe ori falsă a celor mai mulți. Faptul că erau doar voci și nu chipuri, vedetele radioului nu au apucat să escaladeze niciun soclu al admirației auditoriului. Bocăneț sau Vornicu, de exemplu, stau mult mai bine la indicele de popularitate.
După 1989 radioul a apucat drumul independenței, însă nu a reușit niciun moment să prezinte auditoriului vreo vedetă dintre rândurile sale. Cei care au scos capul cumva au fost împinși din spate de succesele tv (cârcotașii, de exemplu) sau chiar trusturi majore tv (matinalul de la Zu al grupului Voiculescu, Intact) care au aveau și ambiții pe undele megaherțiene.
Personal am încercat pe la jumătatea anilor 90 să-mi fac un drum prin lumea radioului. Am ținut o rubrică, Colțul Pârâciosului, la Radio Tineret (3 Net, de azi) în cadrul emisiunii moderate de Irina Iana Baltă sau apariții spontane și inedite alături de Filip Stoler la matinalul Uniplus. Deși exista feedback pozitiv de la ascultători, nu același feedback s-a făcut simțit dinspre casieria Radio Tineret sau Uniplus. N-am disperat, m-am înarmat cu un optimism nefiresc pentru mine, mi-am făcut un dosar tip portofoliul cu idei de rubricii ale unei emisiuni independente de radio și am luat la pas redacțiile radiourilor bucureștene. Bineînțeles totul a fost un eșec liniar deplin. Ori se uitau la mine ca la mașini străine, ori îmi spunea că exact acest tip de emisiune au și ei în program (sic!). La ultimul post de radio din lista mea itinerantă, Radio Total, m-am întâlnit cu un tip care, culmea, m-a ascultat pe îndelete și pentru că era vineri, a rămas ca luni să definitivăm cumva intenția mea de colaborare. Când a venit ziua de luni aveam să aflu că respectivul fusese director de programe în cadrul postului dar fusese dat afară/demisionase în perioada week-end-ului! Totul se disipase în văzduh....
Recent, m-am gândit că poate generația aceea obtuză la a cărei ușă bătusem cu dosarul meu de idei o fi dispărut, din cauze naturale sau de ineficiență economică, și deci e momentul pentru o nouă încercare. De data asta propunerea a fost destul de personalizată, scriindu-le via email despre o colaborare direcționată dinspre și asupra celor de vârstă 50+. Părerea mea este că societatea românescă contemporană face în general o pauză de atenție asupra celor cu vârste cuprinse între 35+ și 50+. Toată media gravitează în cercuri doar asupra tinerilor rebeli și a pensionarilor încremeniți în proiect. Fiecare generație e tratată în cheie simplistă și generalizatoare.
Am trimis mesajul către radiourile: Virgin, Guerrilla, RockFm, SmartFm, Magic și DigiFm. Așa cum ai primit răspuns tu care citești postarea asta, așa am primit și eu.
Ce m-a mirat cel mai mult nu a fost absența vreunei oferte, cât mai ales tăcerea (de aur) pogorâtă dinspre ei. De fapt, este o tăcere tipică pentru lipsa de considerație și proastă creștere, desigur. Pentru ei, nu eram atât un anonim, cât mai ales eram Ascultătorul, rău, bun, eram ascultătorul, rațiunea pentru care ei există.

Apreciaza: