marți, 1 februarie 2011

Experimentul


Totul a început în acea blestemata frumoasa zi de iulie. Luasem bacul si trebuia sa dau la facultate, era un must. Aveam de ales intre informatica, dorinta tatalui si agronomie, dorinta mamei. Tata era un fan al cifrelor, chiar si acum la 75 si de ani tot completeaza buletine Loto, umplandu-le cu toate combinatiile necastigatoare posibile. Si ii iese! De 5o de ani niciuna din combinatiile sale nu i-a adus nici cel mai mic castig. E obsedat de cifrele de la Loto, chiar si cand il intrebi ce varsta are, iti va raspunde: 49+13+7+4+2. Suita asta de numere are o logica intern-absconsa ce tine de ziua si ora cand il intrebi, de pozitia astrelor si de cate si mai cate. Bineinteles raspunsul nu este niciodata la fel, ci doar suma finala, 75. La mama era mai simplu, dorinta ei se pierdea undeva in perioada ei naiv-copilaroasa, cu tot felul de vise si eresuri ce aveau legatura cu padurea, plamanul noastru verde. La ea codrul se pare ca fusese mai mult decat un frate, ci un fel de dezinhibator de noi trairi, spasme sau dorinte. Versiunea oficială pe care mi-a povestit-o ori de câte ori am intrabat-o a fost aceea ca asa s-a cunoscut cu tata.

Cica ar fi salvat-o el intr-o iarna geroasa si friguroasa ce o prinsese nu stiu cum printr-o padure deasa, pe nu stiu ce munte fioros, dar national. S-au refugiat de urgiile naturii intr-o cabana a salvamontului. Tarcoalele pe care le dadea cabanei o ursoaica înfometată i-a facut sa se aproprie unul de celalat. La inceput a fost teama, pe urma si-au descoperit caldura sufleteasca a celuilalt. La final a plecat ursoiaca speriata de gemetele si gafaielile ce se auzeau din cabana întunecată si neincalzita.

Dar asta a fost o poveste veche, care mi-a ramas in cap mai mult prin repetitie si mai putin prin veridicitate. Nici nu mai conta adevarul, acum era important viitorul meu. Raceala cifrelor sau caldura naturii, aceasta era dilema care ma chinuia. Si raspunsul mi-a venit dinspre EA. Am dat la fizica atomica pentru ca si EA a dat acolo. EA fiind Miruna Constantinescu, fosta colega de gradinita, scoala si liceu care mi-a tortuat cu frumusetea ei toata perioada mea ante si post pubertate. Miruna, sau Minunea dupa cum o alintam eu, era o fata svelta, cu ochi verzi si plete aurii ca cupru, daca pot sa zic asa ceva. Nici nu ma interesau sanii, fundul sau picioarele ei, desi le visam cu ochii deschisi, ci doar ea, întreagă, conta pentru mine. O iubeam la disperare fara sa fiu bagat in seama. Habar n-avea de mine, iar cand amintea de mine, vorbea de perioada gradinitei ca si cum eu am fost acolo bebe si ea educatoare....

Aveam sa fim colegi de facultatea abia dupa 3 ani. Ea intrase din prima, eu am facut vreun an si jumate de armata, am mai picat inca odata si abia pe urma ne-am reîntâlnit. De fapt vorba vine ne-am reîntâlnit, ea era in ultimul an, pregatea licenta, eu abia aveam vreme sa adun restante.

Anii au trecut, ea ajuns la Institutul de fizica de la Magurele si datorita lipsei fondurilor de finantare pentru proiectele de cercetare ale institutului, s-a maritat. Of, si macar daca ar fi facut-o cu vreun director batran si decrepit, dar nu! ea si-a gasit unul cu doar vreo 2-3 ani mai mare, fost campion national la inot si doctorand in fizica, cu lucrarea "Contributii la studiul formarii si dinamicii unei unei structuri autoorganizate in plasma".

Am simtit atunci ca viata mea s-a terminat, nu mai aveam de ce sa traiesc, vroiam sa ma omor. Am ales sa ma sacrific civic. Am ales martirajul, m-am dus profesor de fizica in mediul rural, in Moldova. Proasta miscare. Intre Buzau si Botosani nicio scoala nu avea nevoie de fizica, nu erau copii cat prevad normativele scolare. Toti copiii erau cu parintii in Italia. Sau ramasesera acasa cu tatii lor si acum erau alcoolici irecuperabili. M-am reintors hotarat in Bucuresti si m-am oferit voluntar profesor de fizica in Ferentari, Rahova, strada Zabrauti oriunde e nevoie de mine. N-am avut noroc nici acolo, toti ferentanenii sau rahovenii erau la munca in Franta sau Spania. Aia care rămăseseră acasă erau atat de bogati incat cumparau diplome la tot neamul direct de la minister.

M-am intors spăsit la universitate si am acceptat un post de profesor conferențiar gradul III. Deoarece aveam doar 10 ore de lucru pe săptămâna am avut timp berechet sa-mi aprofundez latura morbid-sinucigașă cu virtuti civice. M-am hotarat sa iau de sotie o mama cu multi copii. O salvam de la saracie si pe ea si pe ei. Am gasit-o in Giulesti Sarbi pe dna. Mercedes Minunea. Numele nu m-a contrariat, din contra imi placea ca avea ceva legatura cu EA... Minunea. Altfel, avea 7 copii si nu a avut nimic importiva sa o iau de sotie, doar ca trebuia sa o platesc dupa fiecare relatie intima specifica casatoriilor ortodoxe, catolic-protestante si chiar musulmane. Cica obicieiul asta era o schija a copilariei ei chinuite. Casnicia noastra nu a durat mai mult de o luna. A parasit caminul conjugal spunandu-mi ca pe ea a chemat-o bărbat-su la munca in Spania si „copiii trebuie sa merge care la munca cu ea, care la un unchi din Belgia”. I-am amintit de actul oficial care ne tinea impreuna, ea a ras, m-a dat afara din casa si la chemat pe unul Mannix sa ma conduca la cea mai apropiata unitate spitalicească. Cand l-am vazut pe Mannix mi-am dat seama de cursa pe care viata mi-o intinsese. Era aceiasi persoana care ne unise destinele si in urma cu o luna. Atunci ma mirase faptul ca un primar de sector are tatuaje şi are un ochi lipsa, poarta un tricou marinaresc si tine pe diagonala un tricolor german...acum imi era totul clar. Am fugit singur la parinti, direct in dormitor langa ursuletul Bubu, singurul care nu m-a trădat niciodată.

Dupa o perioada, coroborat si cu linistea casei parintesti un alt gand mi-a crescut in minte si in suflet. Sa devin un misogin in serie! Asa cum Miruna sau doamna Mercedes mi-a distrus idealurile legate de frumusetea si puritatea dragostei, tot asa si eu sa perturb idealurile unor fete, femei in devenire. Am evitat sa-mi incep marsava lucrare cu studentele mele sau cele din caminul facultatii. Aveam si eu mandria mea de las! Am profitat de o invitatie la un colocviu in cadru lumii universitare iesene si imbracand armura intransigentei masculine, iata-ma ajuns in dulşe târg al Ieşilor. Aidoma colegiilor mei universitari din toata tara, şi pe mine m-au interesat putin înspre deloc lucrarile colocviului. Insa daca pe ei ii pasiona pana la robie carciuma istorica Bolta Rece, pe mine ma atragea irefutabil silueta blurata a complexului Tudor Vladimirescu. Am plecat voiniceste sa-mi gasesc victimele. Am patruns in caminul de fete P25, un ghiduş mâzgălise pe un perete „Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate...”, căminul părea un soi de laborator Victoria Secrets, mai mult chiar, privind toate acele fete ce se foiau pe holuri, mi-am data seama ca aici se putea foarte bine stabili si o unitate de calibrare metrologica a instrumentelor de masurare, aici toate victemele mele având fix 90-60-90. Am intrat vijelios in prima camera de pe holul din stanga unde 4 perechi de ochi mirati s-au intors catre mine, iar exceptia care avea masurile 110-60-100 m-a intrebat priviind prin mine: “…da, pi şine cauţi matali?” Avea sa fie inceputul finalului, si doar fuga cu ultimile puteri de după 6 ore de tăvăleală, prin geamul uitat deschis la baia, m-a salvat sa mai pot rememora acum aceste ganduri. Adevarul este ca si eu am gresit, nu ştiu cum, dar uitasem de puterea radiantă a sarmului meu asupra sexului slab, desi cred ca mai degraba dezvaluirea ca sunt din Bucuresti si a sticlei de votca ascunsă la spate sa fi fost forta motrice a orgiei silnice ce avea sa urmeze asupra mea (nemaivorbind de absenta oricarei intentii de preludiu). Ametit si istovit de toate cele intamplate am acceptat o noua invitatie la un colocviu la Tg Mures. Mi-au zburat imediat din fata ochiilor umbrele amenintatoare ale razeselor lui Stefan cel Mare si Sfant din Moldova dintre Carpati si Nistru si, imbracand hlamida de odinioara a lui Mihai Viteazu am alegat inspre caminele UMF, din Nicolae Grigoresc, nr. 15-17 A. Din gara Iasi mi-am cumparat un pumn de pastille Nin-Jang pentru revigorare şi potenta şi m-am suit în primul tren cu dorinţa oarbă de a-mi îndeplini planul mârşav sub hlamida naţionalismului. Doream enorm sa convertesc prin maiestria si pasiunea mea masculinizantă cateva unguroaice la scumpa cetăţenie otodox - romaneasca. O fi fost de la pastile, o fi fost de la căldura din vagon sau poate de la palinca vecinului, important este că am tras un pui de somn straşnic până la Timişoara. Da, exact, am trecut de Tg Mureş şi de clipa mea de exorcizare a Evelor şi Ildicelor. N-am disperat însă, odihnit şi super erectil m-am dat jos în Timişoara Nord şi m-am îndreptat cu un taxi înspre aleea FC Ripensia. Pe drum făceam tot felul de conexiuni Timişoara – Banat – nemţi – imperiul austro/ungar – Frantz Josef - Elisabeta de Wittelsbach – Sissi...sisi la cap sunt eu, probabil de la pastile. Te pomeneşti, îmi zic, că în loc să batjocoresc vreo săsoaică d-asta, îmi vine mintea la cap, o iau de nevastă şi ea mă trage după neamurile ei din Germania, şi pe urmă o să încep să lucrez la GSI Darmstadt, şi pe urmă particip la nu ştiu ce descoperire ştiinţifică, şi pe urmă câştig premiul Nobel, şi pe urmă... Frâna bruscă a taxiului mă scoase din reverie plonjând brusc în realitatea din faţa căminului P11. De data asta am ales culoarul din dreapta, camera 18. Intru hotărât dar mai puţin vijelios decât la Iaşi, şi îngerul meu protector veghează asupra-mi, în cameră sunt doar două victime. Ce a urmat nu a fost diametral opus de Iaşi, nemţoaicele mele fiind la fel de active cât cele 4 rărăşoaie, iar eu eram acelaşi, puţin îmbunătăţit made in China. În clipele când eram pasat de la una la alta mă gândeam „de ce dracu oi fi ales eu două? Dacă scap cu viaţă de aici o să mă duc direct la spitalul ortopedic unde oi gasi eu vreo oloagă pe care să mă razbun! Numai să fie singură-n salon...” În perioadele când fetele gaseau ceva mai interesant la televizor sau pe fereastră aflai că pe una o cheamă Gherghina (Gina) şi pe cealaltă Rodica (Ica). Ce a făcut dictatura comunistă din saşii aştia săraci, nici numele nu mai sunt germane....of, of...de aia a plecat revoluţia de aici, se săturase lumea de atâta românism verde. Apropo, zic, voi n-aveţi nume germane? Chiar şi redegiste... Gina şi Ica pufnesc în râs, umplând camera de o ciudată aromă de ceapă. Auzi fată ce glume are Horst ăsta (aşa îmi alesem pseudonimul, Horst...), dar de ce să avem nume nemţeşti, moh? Astea ale noastre ce are? Abia atunci am observat eu că ceea ce mi se păruse a fi un efect countre-jour când intrasem în cameră, se păstrase neschimbat pe parcursul luptei pentru supravieţuire ce avea să urmeze. Totuşi, în subconştient mă mirase că efectul creol al nemţoaicelor mele se păstra chiar şi când erau luminate au plein jour de fereastra deschisă. Întrebarea indusese o binecuvântată pauză în triunghiul nostru relaţional. Mai mult, îngerul meu păzitor bătu din aripi asupra mea şi eu am înţeles că e cazul să fug dacă iubesc viaţa. Cu hainele motolite strânse la piept şi cu pantofii strânşi în dinţi am erupt pe geam şi dus am fost. În urma mea milioane de blesteme ţigăneşti mă urmăreau într-o cursă nebună, acompaniate fiind de urlete de luptă şi răbunare adresate unor necunoscuţi pe numele lor: Visceral, Brutus şi Piedone. Alergam gol cu hainele în braţe spre un finish necunoscut, parcă eram într-o cursă hipică sau de ogari...”pe turnantă urcă cravaşat puternic Visceral, însă Brutus nu cedează aşa uşor poziţia câştigată cu sudoare...intră pe linia dreaptă şi Piedone, vedeta cursei...”. Har Domnului, am învins! În trenul de întoarcere spre Bucureşti, ca luminat de o explozie solara, am inteles destinul pe care trebuia sa mi-l accept, Viata mea va fi mereu in preajma Ei. Cariera mea de misogin terminator se terminase fără gustul victoriei pe buze. Idealul de românizare eşuase de asemena, başca fusesem aproape să fiu romanizat la rândul meu, poate chiar post-mortem. Din presa aveam să aflu că nemţoaicele mele erau nişte domnişoare din Strehaia care se rătăciseră la furat prin căminele studenţeşti, în drum spre muncă, în Italia. Altfel amicul Piedone era urmărit general de vreo 2 ani...

M-am angajat la Institutul de Fizică Atomică de la Magurele, in departamentul Ei. La inceput toti au crezut ca sunt vreun miliardar excentric daca vreau sa muncesc la Magurele, mai exact pe salariul de acolo. Ei chiar se mandreau cu faptul ca sunt singurii bugetarii din tara, la care salariul nu se modificase, nici pozitiv, dar nici negativ, din august 1986. Pe mine nu ma interesa acest aspect, eram fericit ca eram lângă Ea. Nici nu avea unde sa fie in alta parte. Institutul avea un singur departament, vara paream mai dispersati, dar iarna stateam toti intr-un singur laborator incalzit, inclusiv directorul si personalul TESA. Altfel nici directorul, nici alea de la financiar sau femeia de serviciu nu se speriau cand faceam experimente cu radiati de plutoniu sau arsenic. Ne vedeau pe mine si pe Miruna acoperiti cu echipamente protective de plumb si nu faceau altceva decat sa rada de noi. In toata perioada asta doar unul dintre cei doi portari a preferat sa plece de la Magurele. A ales sa mearga cu un circ in turnee. Nu ne-am opus, castiga mai bine decat la noi. Ne-am despartit plangand de nea Grigore, dar asa e viata trebuia sa profite si el de efectele secundare ale experimentelor cu plutoniu. La inceput era suparat pe noi, ajunsese atat de fosforescent de la radiatii ca nu-si mai putea prinde nevasta cu amantul. Cand intra pe strada lui noaptea, lumina ca girofarul masinii de politie comunitara. A plecat din căminul conjugal cu un circ ambulant si acolo s-a incurcat cu femeia cu barba, cica ii aducea aminte de un sergent din perioada armatei.

Toate astea nu aveau nicio importanta pentru mine, eram langa iubirea vietii mele si doar atat conta. Mai nou incepusem amandoi sa dezvoltam un proiect ambitios de calatorie in timp. Paradoxal aparusera si finantari. Unele particulare, mai exact de la partide politice si mogulii lor anonimi din umbra si altele guvernamentale. Astfel, în caz de reuşită al experimentului, guvernului i-ar fi placut sa calatoreasca cumva tot prin anii cu alegeri parlamentare victorioase pentru ei, partidele de stanga s-ar fi plimbat doar prin anii odioasei dictaturii, mai mult, Iliescu ar mai fi vrut o data la Lemonosovul tineretii lui iar partidele de dreapta s-ar fi întors un pic prin perioada Bratienilor sau de ce nu a lui Ferdinand Întregitorul! (Eu personal m-as fi dus in viitor, undeva unde Miruna si-ar fi intors privirea catre mine.) Lucram ca nebunii, bazandu-ne in special pe tot ceea ce incepuse candva Einstein si Tesla cu al lor experiment Philadelphia. USS Eldrige era acum pentru noi laboratorul Pavel Alexeevici Cerenkov, din aripa dreapta a complexului Magurele. Usile groase de beton si costumele de plumb ne izolau de toata lumea rea si haina din exterior. Testam, inovam si o luam de la capat intr-un carusel al muncii fara oprire.

Era o zi de vineri. Afara in noapte luna isi lumina stelele apropiate. In departare Bucurestiul isi incepea viata de noapte. Miruna a intors potentiometrul K1456 la valoarea 85.69. Eu am mufat cablul TR33 la instalatia de preoxidare. Sub sfera diodei AP 223 cateva scantei anemice rasar ici-colo. Miruna da Enter la programul scris mai devreme tot de ea. 5 calculatoare Coral se urnesc să transmită informatia necesara. Pentru cateva secunde becurile din tavan palpaie. Ne uitam unul la celalat si intelegem ca a sosit Clipa. De fapt, ea a inteles cu adevarat ce clipa trebuie sa fie, căci eu am inchis ochi si mi-am tuguiat buzele apropiindu-ma de ea. Pe cand era sa-mi pierd echilibrul, mi-am revenit si am priceput şi eu despre ce clipă era vorba cu adevarat. Cu ochii pe secundarul ceasului Aradora asteptam sa declansam amandoi contactul bi-alternat de la instalatia de ionizare cu plutoniu C327, fix la 22.34.00. Stam vreo 3 minute pana ne dam seama ca secundarul e stricat si nu va trece in veci de secunda 25. Ne privim, ea ma ia de mana si împreună rotim contactoarele. O lumina puternica albăstrește laboratorul. Filamentul diodei AP223 se inroseste, dar nu se rupe, incet ceata albastra din laborator dispare. O ceaţă anemică pare sa ne invaluie si parca am simtit impactul unei unde, dar toate astea se estompeaza in timp. Dupa nici 5 minute ne uitam unul la altul si zambim amar, nici de data asta experimentul nostru nu a reusit. Inchidem in tacere aparatele. Dioda AP223 se stinge agonizant, Miruna isi închide laptopul iar eu trag heblu la cele 5 calculatoare Coral. Ne dam jos şorţurile de plumb si in timp ce Miruna deschide usa laboratorului, mie-mi cad ochii pe ceasul Aradora. Ciudat, e tot 22.34 dar secundarul merge. Instinctiv ciocănesc geamul ceasului, secundarul se opreste si limbile ceasornicului se reaseaza. Este 22.47 si 0 secunde. Ne uităm unul la celălalt şi parcă aşteptăm să se întâmple ceva. Zâmbim trişti, ne dăm seama că a fost iarăşi un experiment ratat, chiar dacă de data asta a fost totul dacă nu hollywoodian, măcar buftenian. Părăsim laboratorul şi ne pregătim de plecare spre casă. Fiecare spre a lui, bineînţeles.

Luni am ajuns la serviciu după ora 12. Nici n-am apucat să ajung bine la birou, când Miruna a a apărut val-vârtej. Chipul ei trăda o emoţie puternică, faţa-i era îmbujorată şi mici broboane de sudoare îi încadreau chipul. Ochii-i se zbăteau nervos către stânga şi dreapta, ca şi cum ar fi fost urmărită de cineva. A început să-mi povestească, cu o rapiditate verbală pe care nu i-o cunoşteam despre o serie de anomalii petrecute de vineri până astăzi.

- Ai văzut ce s-a întâmplat? E o nebunie!

- Nu ştiu nimic...

- Totul e pe dos! Week-endul ăsta a fost de coşmar!

- Nu înţeleg nimic din ce spui...

- Nici nu ai ce! Totul se transformă în jurul nostru. Oamenii trăiesc în viitor sau în trecut! Uite, stai să-ţi spun (mă fixează cu măna pe umăr de parcă aşi fi vrut să fug), pe Simioneasca de la personal, adventista aia, am întâlnit-o sâmbătă după amiaza la Mall cumpărând nici mai mult, nici mai puţin decât prezervative cu striaţi şi arome! (face o pauză lungă, cât să observe oarece schimbări pe faţa mea, dar eu sunt imobil ca un mim) Iar seara pe când traversa părculeţul din cartier, părculeţ pe care-l ştie pe dinafară, ei bine, a prins-o unul, i-a sărit în spate, a tras-o la loc întunecos, s-a bătut cu ea...

- ...şi?...(zic eu să mai destind atmosfera)

- În nebunia lor, când să se apuce ăla mai forţă de ea, din geată, în zbaterea ei, i-au cazut toate nebuniile alea! După un moment de uluială colectivă, bum, parabum, simfonia a IX-a în direct! Crede-mă, nici nu mai ştiai cine pe care violează! Mai grav este că s-au îndrăgostit lulea unul de celălalt şi azi se întâlnesc în Herăstrău, după ora 23...

- Aşa e Iubirea, oarbă....

- Da? Dar de Vârciu, şoferul, ce mai spui? A stat tot weekendul şi a reparat la maşină pentru că ştia el sigur că va avea accident...

- ...şi?

- Şi a avut! Dar unde? Culmea, aici, în parcare la noi! A condus tot drumul cu spectrul accidentului deasupra capotei şi după ce a ajuns aici şi a parcat regulamentar, exact când îşi trăgea sufletul după tot condusul ăsta tensionat, a intrat în fundul lui Melania de la personal! Au început să se certe, însă noroc că Melania, din nu ştiu ce motive, în weekend a frunzărit până la toceală o carte despre manevre de apărare în caz de agresiune şi viol!

- (Uitându-mă pe geam afară) Deci, nea Vârciu nu repară ceva pe sub maşină, ci aşa stă el după discuţia cu Melania...

- Exact. Am vorbit cu ea, era foarte mândră...yakamuri fudji san! Adică poziţia 28 din „Jiu Jitzu for dummies”, ediţie de popularizare. Ce să mai vorbim...e jale...

Miruna s-a aşezat frântă pe scaun. Soarbe încet din cana cu cafea. Mă aşez lângă ea, îmi torn încet nişte cafea. În liniştea dintre noi, gândurile îmi zboară la telefonul de sâmbătă al matuşei mele care era foarte supărătă pe fii-su, studentul neamului nostru, care nu vroia să înveţe pentru examen deoarece era el sigur că o să ia nota 6, suficientă pentru el. Şi culmea, azi înainte să ajung la serviciu m-a sunat mătuşa să-mi spună că studentul nostru a luat 6! Era evident că se petrece ceva, aproape toată lumea avea certitudini, premoniţii, ba mai mult Miruna-mi spunea că unii „prevăd” trecutul.

- Miruna, dar tu ai prevăzut ceva? Uite eu nu-mi aduc aminte să fi avut vreun astfel de gând...mă simt ca-n fiecare zi...

- Mda, şi eu la fel...Nu-i ciudat?

- Ştiu şi eu?

O nouă tăcere apăsătoare se aşterne între noi. Se auzea doar clinchetul starterului de la neonul de pe hol şi văicărerile şi înjurăturile lui Vârciu de afară. Gândurile îmi zburau înspre experiment. Şi dacă totuşi s-a întâmplat„ceva”? Contrariată şi obosită de toate cele ce se întâmplaseră, speriată de toate câte auzise, speriată poate de strania coincidenţă a evenimentelor cu experimentul nostru ratat, Miruna se scuză şi plecă. Mai târziu căutând-o aveam să aflu că nu se simţise bine şi plecase acasă. Tot atunci aveam să aflu că întreaga lume internă a institutului era dată peste cap. Sebastian, electricianul nostru era cât p-aci să se electrocuteze de vreo 3 ori într-o singură zi, deoarece nu-şi putea scoate din cap suita halucinantă de numere câştigătoare la LOTO. Tocmai el, un înnebunit de LOTO şi Pronosport, îşi decoperise o ciudata putere de a rememora toate numerele câştigătoare şi toate rezultatele din Ligile româneşti şi italiene de la 1906 şi până astăzi! M-am întristat când l-am văzut cum desfigurat la faţă îşi verifica strania putere de memorie, plângând în faţa unui monitor pe care rula viu colorat istoricul extragerilor loto, alias site-ul www.loto.ro. Nebunia însă continua şi se instaura şi mai trainic în institut. Georgian, şeful meu de departament, inventă o pseudo-deplasare în interes de serviciu şi fugi pe Litoral cu o vecină din blocul lui deoarece amândoi, subit, îşi descoperiseră nu atât iubirea neîngradită unul către celălalt, cât mai ales faptul că aveau certitudinea, siguranţa de-a dreptul, cum că nimeni, niciodată, nu va afla de escapada lor. Şi mai mult nimeni niciodată nu le va reproşa ceva vreodată! Şi printr-o stranie rearanjare a astrelor destinului ambi aveau dreptate. Astfel, doamna Georgian, soţia şefului meu cu acelaşi nume, profita de subită „plecarea în deplasare” a soţului ei şi fără să pună multe întrebări, alergă în braţele soţului amantei soţului ei, care şi el, culmea, profita de subita plecare a soţiei „la mă-sa, la Cobadin”! Toate aceste întâmplări se legau nefiresc de perfect. Mă simţeam din ce în ce mai obosit de toate cele câte aflam la fiecare pas. Se părea că nimeni nu mai ducea viaţa monotonă pe care o dusese până acum. Toţi prindeau dintr-o dată aripi pentru îndelinirea tuturor viselor frânte într-o viaţă întreagă. Am plecat acasă tocmai când apăru directorul nostru foarte contrariat că nimeni nu se mai omoară să îndeplinească planul la sticle şi borcane, başca în niciun laborator nu se afla pus la loc de cinste portretul Tovarăşului. Mai pe urmă s-a retras bombănind în birou ca să-şi pregătească alocuţiunea pentru plenara de peste două săptămâni. Totodată avea să-şi scrie şi auto-critica, deoarece tocmai aflase că trei sferturi din cunoscuţii săi, toţi fizicieni, fugiseră în Occident! Ciudat era că nimeni de la Sector nu-l căutase, nu-l urechiase... În timpul ăsta, Miron de la financiar căuta cu disperare o armă ca să apere institutul de terorişti. Ca să pot pleca acasă (cu tot pericolul reprezentat de terorişti!) şi ca să scap de gura lui, mi-am dat acceptul să fiu membru co-fondator al organizaţiei CFSN de la Măgurele.

Într-un târziu am ajuns acasă şi îmbrăcat m-am trântit în pat. Îmi era frică să vorbesc cu ai mei, să nu aflu cine ştie ce „premoniţii” şi din partea lor. Căderea serii umbri toată camera, gândurile-mi rătăceau, nu atât la conseciinţele experimentului sau la toată situaţia de la institut, cât mai ales la Miruna. La tristeţea care-o înveşmântase astăzi la cafea. Doamne, era frumosă şi tristă! Pe undeva îmi părea rău că experimentul nu avusese niciun efect asupra ei....poate astfel ar fi aflat de tot zbuciumul meu, de toată dragostea mea pentru ea. Experimentul ar fi putut să-mi fie de ajutor... Of, ce ghinion pot să am şi eu!

Liniştea nopţii se topea asupra-mi din ce în ce mai greu. Aveam impresia că pereţii şi tavanul se întorceau, contorsionându-se ca într-o spirală uriaşă, înspre mine. Simţeam nevoia să ies, să iau aer, să alerg. Trebuia să fug! Ceva inexplicabil mă gonea de acasă. Afară răcoarea nopţi nu-mi risipi imediat neliniştea din cameră. În jurul meu cartierul se pregătea de culcare, taxiuri somnabule şerpuiau pe străzi, ferestrele întunecate ale blocurilor erau străfulgerate sincron când şi când de tuburile catodice. Plânsul unui bebeluş sparge despică liniştea nopţii. El de ce previziunii o fi tulburat? Am alergat vreme de câteva minute, lăsând răcoarea nopţii să-mi biciuiască faţa, după care ostenit şi un pic înfrigurat am încetinit ritmul, intrând în părculeţul dintre blocuri. Ca şi cum aş fi fost pierdut într-o grădină zen, jocul tremurat al frunzelor din parc avură darul de a mă linişti, parcă degete uriaşe şi prelungi de umbre mă mângâiau încet, cu o dragoste de mamă. Mă plimb încet pe alei gândindu-mă să mă întorc acasă. Îmi făc un plan să mă opresc la non-stopul din colţ şi să-mi cumpăr ceva să mă îmbăt. Dintr-o dată atâta vroiam, să beau şi să uit.

Să beau şi să uit că exist eu, să beau şi să uit că că există ea. Să uit de mine, s-o uit pe Ea. „Asta aş vrea Miruna, atâta doar. Să te uit, căci să te ignor nu pot. Nu puteam când eram tânăr şi nu aveam experienţa vieţii, nu pot nici acum când ieşi învingătoare din orice competiţie cu elementele secvenţiale ale vieţii mele.” Secvenţiale? De unde dracu îmi ieşise exprimarea asta? Am început să râd nervos, nici când e vorba de mine nu pot fi serios. Secvenţialitatea ei de viaţă! „Şi poate că aşa trebuia să se întâmple totul, să fim singurii lucizi dintr-o lume bulversată de efectele unui experiment aiuritor, creiat din doriţa de a schimba lumea şi nu pe noi. Eşecul mâlos în care sălăşuiam de câţiva ani ar fi trebuit să nu mă îndemne să caut evadări temporale şi existenţiale artificiale, pe care nu le puteam strunii, ci doar, poftim, stârni. Îmi părea rău că incapacitatea mea de a-mi declara sentimentele pentru Miruna au dezechilibrat prezentul tuturor celor din jurul meu. Cu ce drept îmi puteam permite să-l tulbur de pildă, pe directorul nostru, readucându-l în vremuri de ordine falsă şi rigoare mincinoasă. De când ajunsesem eu dresorul suprem al vieţilor celor din jurul meu, cunoscuţi sau nu?De ce oare mă complac în blegeala asta urât mirositoare, başca auto-poreclită timiditate, şi nu erup sfâşiind platoşa asta îngheţată a laşităţii? (mergeam, gesticulam şi vorbeam cu nimeni, uitându-mă înspre stele, pomi....) Da, Miruna Constantinescu, da, te iubesc ca un descreierat! Te iubesc din totdeauna cu ardoarea unui artist orb ce doar în preajma ta adulmecă culorile, te iubesc ca un poet mut ce doar la umbra ta respiră iarăşi vinovate rime dedicate ţie şi te iubesc ca un compozitor surd, de 1000 de ori mai talentat decât Bethoveen, care pierdut în ochii tăi aude simfonii năvalnice ca sângele din buzele sărutate întâia dată! În preajma ta, Miruna, aud preludiu concertului de îngeri din clipa premergătoare muşcării mărului de către Adam. Înnebunesc cărând sisific acest blestem iubit al adoraţiei către tine. Căci nu e iubire dragostea ce-ţi port! E o nebunie sfâşietoare, prelungă şi fără linie de final. De nu aş fi fost atât de laş, aş fi curmat brusc această erezie, dar mereu mi-am mascat teama de sinucidere în spatele suferinţei celorlalţi din viaţa mea...mama...tata....şi dacă totuşi...” Deodată în dreapta mea, din penumbra parcului, sub pete jucăuşe de lumină radiată de la un stâlp de iluminat ascuns după un tufiş bogat înfrunzit, observ pe cineva stând pe bancă. Tac şi trec fără să mă uit.

- Să nu mori... aud din spatele meu.

- Miruna? Tu, aici?

- Să nu-ţi iei viaţa pentru mine....de fapt, pentru nimeni nu merită să-ţi iei viaţa...

- ... bine, dar eu...te iubesc, Miruna!

- Mă iubeşti? Doamne, şi ce greu ţi-a fost să mi-o spui...când mă gândesc cî ai repetat pentru mine replica asta în faţa oglinzii atâţia ani...şi totuşi cât de greu ai rostit-o....

- De ce eşti sarcastică?

- Nu, nu sunt sarcastică, cel mult cinică... Vorbele tale de mai devreme, exacerbata declaraţie de dragoste trebuie să recunosc că m-au cutremurat...nu mă aşteptam. Atâţia ani mi-ai fost împreajmă încât te simţeam parte din lumea mea, parte din ...mine. Erai al treilea picior al meu, a treia mână, al treilea sân...

- Miruna, taci! De ce vorbeşti aşa?

- Vorbesc aşa pentru că vreau să te trezesc! Nimeni nu merită o iubire până la pierderea de sine, nimeni! Nu sunt perfectă iar tu nu trebuie să mă adori! Mai bine uită-mă începând de acum, iartă-mă că ţi-a torturat intimitatea, iartă-mă că ţi-am deformat realitatea imaginarului tău...(am luat-o în braţe, o strângeam la piept fără să se împotrivească. Era inertă şi mici hohote de plâns ne cutremurau pe amândoi) nu trebuia să mă iubeşti...

- ...taci...

- ...aşa. Nimeni nu merită dragostea nimănui.

Am încercat să o liniştesc vorbindu-i încet, nu găseam toate vorbele pe care aşi fi vrut să i le spun, mă bălbâiam, dar ea mi-a făcut semn să tac. A stat cuibărită la pieptul meu vreme de o sfert de oră. O ţineam în braţe scrutând cu privirea în jurul nostru, tot oraşul părea încremenit, ici colo reclame sau portocaliul semafoarelor iluminau cerul. Exploziile de lumină păreau sacadate aidoma bătăilor inimii mele, zvâcnirilor tâmplelor ei. Tremura încet, parcă vorbea, parcă avea respiraţia când rapidă, când aproape oprită. La un moment dat, Miruna m-a mângâiat lent pe obraz şi mi-a cerut cu voce stinsă să plec. Am vrut să-i răspund, dar degetele ei frumoase s-au oprit pe buze, interzicându-mi să mai adaug ceva. Învins, i-am sărutat fruntea, m-am ridicat de lângă ea şi am plecat înspre ieşirea parcului având încă în simţuri aroma părului ei. Nimeni nu merită dragostea nimănui, mi-a mai spus la plecare în loc de bun rămas. Când ieşiam din parc, a început ploaia.


A doua zi când am ajuns la serviciu, am găsit institutul în mare agitaţie. Efectele experimentului se stinseseră la fel de brusc pe cât apăruseră. Simionesca, Georgian, Miron, în fine toţi erau ca treziţi dintr-o beţie, umblând ca năuci, nemaigăsindu-şi locul, starea de siguranţă. După amiaza căzu peste noi cu o ştire nimicitoare: Miruna a murit! Auzeam teribila veste şi nu înţelegeam, ne uitam unii la alţi şi aveam senzaţia că înotăm într-un coşmar. M-am aşezat pe un scaun, deşi mai degraba îmi venea să leşin, să vomit, să urlu. Câteva dintre colege au început să plângă. Mi-am trecut mâna prin păr şi am încercat să pun un pic de ordine în informaţiile contradictorii care soseau de la Vârciu, macabru vestitor. I-am cerut să ne spună tot ce ştia într-o ordine cronologică, pentru că altfel înnebuneam pe loc.

Astfel am aflat cu toţii că Miruna, deşi nu se vedea deloc, era gravidă în luna a IV-a. Ieri însă ajungând acasă mai devreme l-a surprins pe bărbat-su vorbiind la telefon cu o necunoscută („Lili”) căreia îi spunea să aibă răbdare, deoarece are el o premoniţie, ştie, simte sigur că în scurt timp va deveni văduv şi nimeni nu se va mai putea opune ca ei doi să fie împreună pentru toată viaţa! Ucigaşul, strigară împreună Simioneasca şi Aurica, femeia de serviciu. Blestemat de experiment, mi-am strigat în sinea mea şi brusc ochii mi s-au umplut de lacrimi iar un tremur uşor mi-a cuprins tot trupul. N-am putut să-l mai ascult pe Vârciu, ştiam urmarea, înţelesesem tot. M-am ridicat de la birou şi am părăsit încăperea. În urma mea şoferul continua povestea, cum a intervenit poliţia şi cum îl anchetează pe soţ despre avortul ucigaş. Asta se întâmplase de fapt, Miruna după ce a auzit conversaţia, a plecat de acasă şi şi-a forţat întâlnirea cu destinul, înfăptuirea Premoniţiei. Arma destinului avea să fie o ţigancă din Măgurele, care iniţial nu avrut s-o chiureteze, că e prea mult luna a IV-a, că n-o cunoaşte pe Miruna, până la urmă însă de dragul banilor oferiţi, a cedat.

A cedat.

Niciun comentariu:

Apreciaza: