Piedone

Școala de șoferie de la Pitești nu a fost fără folos pentru Piedone. Este de departe cel mai rapid în schimbatul opțiunilor politice!
Un adevărat Stig!

Hai la Vot!

Pensia si smartphon-ul

În metrou. Doi tipi, la vreo 40 de ani fiecare, vorbeau frunzărind o revista despre telefoane.

- - Uite unde s-a ajuns cu tehologia asta...

- - Merge lumea, nu stă pe loc.

- - Îţi dai seama...

- - Mh...

- - Noi muncim, plătim impozite şi astfel au părinţii noştri bani de pensie...

- - Da, şi?

- - Dar nouă cine o să ne-o plătească? Tineretul de azi e ori cu gândul la fugit afară, ori munceşte la negru, ori e vai de mama lui toată ziua pe internet!

- - Asta aşa e, prietene. Pe ei nu-i interesează nici prezentul, nici viitorul. Başca, cu avântul ăsta tehnologic, pentru asigurarea pensiilor lor, vor munci roboţii!

- - Exact! Uf, ce destin avem şi noi...

Meteo

Se spune ca de obicei costumatiile prezentatorilor TV, asigurate de variate si celebre case de moda, sunt oferita dupa prestatie, prezentatorilor.
Desi initial nu prea am crezut zvonul asta, uitandu-ma la cum sunt "imbracati" seara de seara alde Florin Busuioc sau Victor Slav la Protv, tind sa dau dreptate zvonului. Sunt saraci costumati cu o fantezie demna de un magazin second-hand!
Doar obligat prin contract cineva s-ar imbraca cu asemenea creatii si invaluit intr-o asemenea explozie de culori (o cromatica a esteticului exhaustiva pana la saturatie si inapoi, brrrr).

Clona

Stimate domnule comisar,

Mă numesc Janluc Vasiliu, de profesie instalator liber-profesionist la spitalul Sf. Procopie din localitate. În seara zilei de vineri spre sâmbătă, să tot fi fost orele 14.30-14.35 am parăsit incinta spitalului îndreptându-mă hotărât înspre cuibul conjugal. Vremea, dacă mai ţineţi minte, era relativ mohorâtă, chiar pe alocuri ploioasă. Pe mine însă intemperiile meteorologice nu mă disturbau, căci gândurile mele se canalizaseră către şedinţa de bilanţ anual a clubului de astrofizică şi halucinaţii extraterestre, ce cu onoare îl conduc, „Laika”. Bilanţul anual pe care-l pregătisem era sumbru. 60% din efectivul clubului dispăruse, şi aici vorbesc de oamenii în carne şi oase, astfel: tanti Aglaia, membra cu numarul de legitimaţie 002, 001 sunt eu, desigur, a plecat în cerurile înalte la etatea de nici 87 de ani, Miluţă Ochi Roşii a fost prins din nou şi va lipsi pentru 4 ani şi 3 luni dintre noi iar domnişoara Lulu a devenit doamna măritată cu un soţ excesiv de gelos, inclusiv pe clubul nostru SF.

Astfel, pe când mă îndreptam înspre întâlnirea cu ultimul membru în viaţă al clubului, moş Vicenţiu care chiar dacă nu mai aude bine, cel puţin le brodeşte bine, având o imaginaţie de speriat, nu alta!, ei bine, străbăteam parcarea din spatele spitalui, cu capul în jos, mersul grăbit, adolescentin-alert, ferindu-mă de perdeaua de stropi ce înmuia pământul de câteva ore bune. Deodată, văd în faţa mea o maşină ce semăna leit cu a mea, ca două picături de ploaie. O Dacie 1300, model perioada tîrzie a anilor 70, culoare Alb 40, murdară natur de noroi proaspăt şi având numărul de înmatriculare BZ-13-BUO...13-BUO?! M-am oprit siderat, era numărul meu de maşină! Te pomeneşti că Lucica mea a plecat în lume cu mândria familiei noastre! Dar cum e posibil, noi nu avem baterie la maşină de 3 ani! M-am întors pe cîlcâie, am recitit numărul de înmatriculare şi m-am aplecat la geamul din partea locului mortului. Am ciocănit în geam apelându-mi jumătatea conjugală: Clepsidra vieţii mele, cum de ai plecat cu maşina pe o vreme...dar nu am dus vorba până la capăt. Din maşină mă priveau miraţi o pereche de ochi înspăimântători de frumoşi. Înspăimântători din punctul de vedere al unui soţ ce-şi divinizează soţia, desigur.

Pe de altă parte, gîndurile mele interioare nu au fost defel perturbate de verdele smaraldic al ochilor, nici de genele prelungi, nici de buzele roş-cărnoase abia perceptibil întredeschise de povara rujului, nici de liniaritatea marmureeană a gătului sau de ritmicitatea voluptoasă a sânilor, apropiaţi temători de stăpâna lor. Nu era Lucica mea, era ... Revin, gândurile mele s-au aventurat independent de voinţa mea înspre străfundurile memoriei imediate interne şi personale, iar primul gând curajos a fost acela al ecoului ştirii ce a făcut înconjurul Românie, trăiam în direct un nou caz al maşinii Clonă! Dacia mea iubită fusese clonată cu tot cu numărul de înmatriculare pentru cine ştie ce planuri ucigaşe! Şoferiţa îşi îndreptă degetele-i prelungi, cu unghii atent emailate înspre mânerul geamului din partea mea. Geamul cobora alene făcând cunoştiinţă simţurilor mele olfactive cu aburii parfumului ei L`eau d`Iseey Florale. Toate simţurile mele olfactive, gustative, vizuale s-au predat acestei orgii îmbătătoare iscate neaşteptat. Concomitent gândurile mele intim-lucide au făcut lesne o legătură pseudo-cinematografică între travelingul einsenstein-ian al geamului şi deschiderea unei imaginare Porţi Universal atemporale! Doamne, dacă nu cumva am intrat într-o dimensiune paralelă mie şi vieţii mele anoste? Te pomeneşti că a fost un semn de sorginte extraterestră greşeală de astăzi de la prânz, când am amestecat triada diurnă ţuică - bere – vin cu ţuică – vin – coniac?! Să fi avut dreptate beţivul ăla de fochist că vinul nu e digestiv precum coniacul şi ori beau repede 2 beri ori nici el nu mai ştie ce e de făcut într-o astfel de situaţie? Atunci, la încheierea prorocirii lui simţisem o vâjâială cumplită dinspre frunte înspre osul occipital, dar eu, prostul, am crezut că e rezultanta difuziei vinului în coniac, când de fapt era Poarta! Ştiţi cum e senzaţia aia de uşă de pivniţă deschisă, nu? O răcoare nevăzută ce te pătrunde perpendicular şi învăluitor. Cred că atunci se deschisese de fapt Poarta între Universele mele Paralele. Eu credeam că ma ridicasem să merg la toaletă, când colo, eu păşeam, de fapt înspre celălalt Mine. Destinul meu alternativ. Spitalul, parcarea asta există şi în Universul ăsta paralel, dar poate că nu mai sunt instalator, ci doctor...sau pacient...sau tot instalator...?

Cu astfel de gânduri roiindu-mi prin cap, mă aplecai peste geamul deschis, şi întreb Madona de la volan:

- Lucica, tu eşti?

- Nu, eu îs Ludmila. Dacâ ai cetăţenie rumânească pot fi şi Luşica...

Răspunsul meu afirmativ declanşă Big Bangul lumii mele de până atunci. Mă pofti în maşină şi pornirăm împreună înspre Motelul Roata Nebună, poziţionat şi în Universul Pararlel tot pe aliniamentul Mizil – Valea Călugărească – Ploieşti, şi tot pe E577. Se pare că în noul meu destin eram un soi de arian, simplu fapt de a fi posesorul unui buletin de identitate al Republicii România, tot România!, era de ajuns ca noua mea Lucică, tradus actualmente în Ludmila, să şi piardă efectiv minţiile şi simţul raţiunii! Abia ajunşi la motel, Ludmila/Lucica 2 îmi ceru cu împrumut buletinul de identitate. Apăru subit şi înspăimântător un mutant, răspundea la apelativul Igor. Îmi luă buletinul mormăind că-l scanează, copieză, naiba ştie ce să-i facă, oricum avea să mi-l aducă înapoi, cu mulţumuri, după ce eu îmi voi petrece câteva clipe alături de soţia mea clonă în camera 22.

Domnule comisar, din acest moment lumile mele paralele, clonate sau cum or mai fost ele s-au răsturnat, amestecat, corcit. Ajuns în camera fatidică, soţia mea clonă mă îndemnă la o cupă de sămăhoancă de sorginte cosmică, deoarece terestră nu putea fi otrava aia. De la prima înghiţitură toate organele mele interne se treziră la viaţă mai ceva ca natura la venira primăverii. Cel mai gălăgios se dovedi a fi ficatul meu atât de experimentat, tocmai el, dar nu mai avea cine să-l asculte. Clona porni să mă îmbie cu vorbe şi gesturi meşteşugite să mă atragă, gravitaşional, pe patul matrimonial al camerei 22, cum-necum perpendicular peste ea. Eu m-am lăsat purtat ca un adolescent de vraja mişcărilor ei lascive, în fine, cum necum, mă prăbuşi cu clona în braţe. Că erau aburii sămăhoancei, că erau ai iubirii, nu a fost minte să priceapă, nici voinţă să se opintească.

Acuma, domnule comisar aţi făcut foarte bine că aţi dat crezare nevestei mele, sora dumneavoastră, cum că eu sunt atât de prost încât nici vorbă să pot fi liderul unei reţele de basarabeni care fura identităţii româneşti şi fac comerţ cu carne vie şi tănără, însă chiar dacă dumneavostră personal, organele din subordine, nevastă-mea şi soacră-mea m-aţi surprins în halul dominator în care eram în camera 22, vă rog să mă credeţi că totul s-a întâmplat aievea şi în altă lume, pe care noi, muritorii, nu o putem înţelege, mai mult, nicidecum controla! De exemplu, numărul maşinii nu era clonat după al meu, ci doar noroiul măscării cifrele făcând din 18, 13. De aceea, domnule comisar, dragă cumnate, vorbeşte cu Lucica mea, cu iubita voastră mamă, şi mută-i gândul negru de divorţ ce o obsedează de atunci încoace. Ală pe care l-aţi văzut dezbrăcat în cameră şi făcând ca toate cele împreună cu copila aia, nu eram eu, cel din arestul preventiv din pivniţa conjugală, ci celălalt, clona mea. El, şi nu eu a făcut toate acele acţiuni reprobabile şi demne de condamnat de către societatea noastră democratică.

Închei cumnate, cerându-mi scuze pentru stricăciunile aduse chipiului şi însemnelor tale oficiale, însă nu mă lua de lângă Lucica mea, căci altfel întreg eşafodajul de principii al meu se pulverizează aidoma strugurilor transformaţi în must de gleznele zglobii ale bacantelor dansând în noaptea Sf. Andrei.

Bicicleta

La serviciu, discutie intre colegii.
- Al naibii, Cutarescu, ati vazut cu ce bicicleta vine la serviciu?
- Hm, ce bicicleta?
- Una meseriasa! A dat pe ea vreo 2.000 de lei!
Tacere in birou.
Deodata se aude o voce, timida si invidioasa, dintr-un colt.
- Deh, are bicicleta pentru ca tocmai si-a vandut masina...
Dupa o secunda de nauceala tot biroul a izbucnit in hohote de ras. Toata lumea era convinsa ca si-a cumparat bicicleta cu banii de pe o masina!

Cum vin copiii pe lume...

Doua fetite se jucau intr-un parculet. Pe aleea parcului se plimbau agale un cuplu. Ea mergea alene fiind gravida, El la fel, fiind un fidel membru al Organizatiei Anonime "Amicii Berii". Fetitele intrerup jocul lor si se uita mirate la ciudatul si "voluminosul" cuplu. La un moment dat cea mai mare (sic!) dintre cele doua pustoaice rosteste grav catre cealalta: Deci, uite, tanti face fete si nenea baieti...e simplu, ai inteles?

Reclama

Imediat dupa 1990, Romania a fost invadata de produse contrafacute. Panoasonic, Sonnic, in fine, tot ce era celebru ca brand in domeniul electronicelor sau a textilelor era re-poreclit pe noua piata comerciala in dezvoltare. Erau si sunt doua categorii mari de astfel de produse: de tip replica, in special telefoanele si ceasurile contrafacute - pastrand numele original si pseudo-originalele, cele care modifica numele original, dar fonetic fiind de multe ori identic.
Ei bine, in piata Crangasi, unde lucreaza la taraba celebra bugetara a Antenei1, Mirela, am vazut plase de plastic facand reclama la "celebrul" brand: ADIBAS!
Probabil ca am fost martorul unei geneze uluitoare, epigonul își depășește maestrul (furat). Peste ani nu vom ști răspuns la întrebările siameze: cine a fost mai intai, oul sau gaina ori cine a fost mai intai, Adidas sau Adibas?

La o berarie

Intamplare la o berarie. Un amic "bine dispus" se duce la toaleta. Pe un hol lung erau trei usi pe dreapta individualizate prin binecunoscutele desene schematice pentru: invalizi, femei si barbati. Pe hol o femeie de serviciu isi facea de treaba pe acolo. Amicul apare clatinandu-se pe hol. Vede semnul pe prima usa, dizabilitati loco-motorii, si trece mai departe. La usa a doua vede semnul pentru femei si da sa intre. Femeia de serviciu sare ca arsa:" Alo, domnu! Acolo e pentru femei!". Amicul se uita mai atent la semnul de pe usa, si indreptandu-se catre cea de a treia usa, ii spune femeii zambind: "Credeam ca acolo e pentru scotieni..."

Reforma in invatamant

De când băiatul meu e la şcoală numai evenimente aiuritoare am trăit. Există o aşa diferenţă mare între vocea oficială a ministrului învăţământului (oricare ar fi!) şi tot ceea ce se întâmplă în şcolile româneşti, că-ţi vine să te sui pe pereţi!
Câtă vreme a fost vremea grevelor, anul trecut mai ales, orele la şcoală nu aveau continuite, deh, era greva, însă exista mereu promisiune oficială că orele vor fi recuperate în întregime. Bineînţeles că aşa ceva nu s-a întâmplat.
Mai nou, copilul meu e trimis acasă cu 2 ore mai devreme (spre bucuria lui!) deoarece onor corpul profesoral are Consiliu! În timpul orelor copiilor, şi bineînţeles, nici orele astea nu se recuperează...
astăzi, băiatul meu a venit iar mai devreme, dar a făcut toate orele! Cum a fost posibil? simplu, orele au fost de 30 de minute!!! De ce? Iarăşi simplu, deoarece toate profesoarele au fost invitate pentru 8 martie la restaurant de către un deputat sau senator din circumscripţie!
Super funny, nu?

Protestul Moaselor

Zepter

Întotdeauna mi-au plăcut prezentările, oarecum undergound-clandestine, ale produselor Zepter. Toată lumea vine pe filiere neştiute la întâlnirile cu reprezentantul zonal şi totodata guru al uriaşei companii. O stare de emoţie ascendentă pluteşte în cameră. Toţi ştiu (sic!) că oalele astea sunt foarte bune, excelente şi ce e mai important sunt înfiorător de scumpe. Guru îşi declamă povestea cu siguranţă şi cursivitate, nu îi este frică de întreruperi. Femeile nu întreba nimic, ele sunt deja convinse. Bărbaţii, soţii lor, se simt ca în faţa unui amant, devin vigilenţi, îi întorc vorbele, argumentele, explicaţiile. Fiecare bărbat asudă din greu din cauza amantului. Zădărnicirea oricărei şanse, cât de mici, de a pleca cu vreo oală cumpărată de aici, devine ţelul suprem. La început femeile sunt deranjate de bâzâitul continuu al soţului din dotare, de aceea de multe ori jumătăţile lor conjugale sunt contrate cu zâmbetul pe chip, dar ferm („mă faci de râs, dragă”). Guru cunoaşte, bineînţeles toate aceste manifestări ale auditoriului său şi totuşi face greşeala fatală. Începe să-şi laude marfa deşănţat, fără atenţie la ridicolul spuselor sale. „Oalele noastre sunt din materiale cu caracteristici secrete, testate în laboratoarele NASA!” Wow! Niciodată nu o să înţeleg de ce celelate agenţi de cercetare spaţiale ale lumii sunt neglijate de Zepter...Oricum, discursul guru-ului începe să devină demn de James Bond, detaliile specifice oalelor minune sunt enunţate cu atâta atenţie la confidenţialitate, încât aştepţi ca de la un moment la altul, guru să dezvăluie, involuntar, formula Coca Cola (sau măcar Pepsi), ucigaşul lui Kennedy sau identitatea teroriştiilor din Decembrie.

Ajunşi la momentul ante-final al prezentării, urmează prezentarea listei de preţuri, femeile par să le de-a dreptate soţilor lor (prostuţii s-au speriat că o să ne cumpărăm ceva de aici). Atâta NASA, James Bond şi ce s-a mai povestit pe acolo, oboseşte. Totuşi vorbim de oale! Cum naiba să plătim pe trei oale (ok, bune) preţul cu care ne luăm o rablă SH din Bulgaria?! În general cam 1+3% dintre cei prezenţi cumpără ceva, dându-se astfel în vileag (a naibii Popeasca, cică n-are bani...), deci sunt bogaţi mascaţi în pensionari săraci (da, pleonasm, ştiu).

Rămâne totuşi întrebarea, oare cum şi-or putea închipui oamenii că femeile bogate, gen Tatoiu sau Moni Columbeanu, care au bani de aruncat pe oalele astea or să stea la bucătărie făcând tone de mâncare în oalele supraetajate?

Irina Loghin

Actualmente bulevardele Bucurestiului sunt impanzite de afisele premergatoare marelui eveniment cultural al primaverii, concertul rapsoadei Irina Loghin, Doamna cantului popular. Ciudat este ca Distinsa zambeste pe afis dintr-o poza ori excesiv modificata! Fie prin Photoshop, fie poza este chiar reala si face parte din arhiva personala a Artistei.

Privind posterul nemodificat (sic!) al marei Dive, intrebari descatusate imi populeaza subconstientul neincetat: oare atunci cand a facut poza asta, la vreo 20 de primaveri ale dnei Loghin existau aparate foto? Chiar asa, exista fotografia color la 1835? Sau te pomenesti ca o fi vreo copie (reusita!) de pe frescele de la Lascaux?

Impreuna invingem zapada!