luni, 23 noiembrie 2015

Visul

Totul a început după nașterea băiatului nostru, Sergiu. Mai exact după o răceală puternică și în urma căreia m-am îndopat cu tot soiul de medicamente, care mai de care puternice și anti gripale. Medicamentația aceasta îmi indusese o lentoare și o somnolență crescută în mișcări. Dormeam mult, adormeam devreme și mă sculam târziu. Tot de atunci am început să visez o femeie frumoasă, cu un păr roșcat bogat și strălucitor, Miruna. La început n-am înțeles prea multe din visul meu. Nu semăna cu nimeni din viața mea de până atunci, însă încet, încet am început să fiu pion în două vieți paralele. Între 6 dimineața și 8 seara eram cu familia mea, pe urmă îmi trăiam o dulce poveste de dragoste cu amanta mea onirică. Acest mod de existență a funcționat ani de zile, soția mea acceptând hachița mea cu ora mea de culcare mult prea devreme, asta prin comparația cu viciile soților prietenelor sale, al căror comportament rămânea pătat de amante vremelnice, beții dese sau jocuri de noroc obsedante. Decât toate astea, își spunea, mai bine un bărbat somnoros, dar acasă și nu aiurea brambura cine știe pe unde. Personal eram captivat de Miruna, toate fanteziile de peste zi prinzând viață cu ea. Singurele noastre perioade de despărțire erau noaptea de Revelion și cele 2 săptămâni de concediu anuale. Ulterior, reîntâlnirile din vis deveneau mai pasionale și vulcanice. Ba chiar la un moment dat nu a fost de mirare știrea că noi doi vom avea un copil. Astfel, atunci când băiatul meu împlinea 5 ani, Miruna mi-o oferea pe Ana, o mândrețe de fetiță. Anii au trecut, iar viața mea dublă a devenit regulă a existenței mele cât și a vieții de cuplu. Singurea mea temere era aceea de a nu vorbi în vis, dar secretul meu și al Mirunei rămânea închis în universul paralel al visului.
Tocmai terminase facultatea și-și căuta de muncă, când Sergiu ne anunțase că are o nouă prietenă, de fapt se părea că ea era Prietena. Se înțelegeau foarte bine și idea unei căsătorii nu mai părea chiar atât de neverosimilă. Emoționați de seriozitatea mesajului său, soția mea și cu mine am dorit să o cunoaștem. Nimic mai simplu. Prietena era cu 5 ani mai tânără decât Sergiu și o chema Ana. Am simțit că-mi pierd tot echilibrul interior. Soția mea a observat amețelea mea subită și a pus-o pe seama șocului apropierii iminentei nunți a băiatului nostru, râzând chiar de emoția mea excesivă. Noaptea, în cealaltă lume, Miruna mi-a dat și ea o vestea importantă, fata noastră și-a găsit prima iubire. La întrebarea mea despre ales, mi-a răspuns Ana zâmbind toată că e un băiat înalt, cu 5 ani mai mare dacât ea și îl cheamă Sergiu. M-am trezit transpirat speriindu-mi rău de tot nevasta. Mângâiindu-mă și ștergându-mi transpirația, am adormit la loc dar până dimineața nu am mai visat nimic.
A două zi Sergiu ne-a prezentat-o pe Ana. Ciudat nu era că fata nu semăna defel cu Ana mea, ci că la orice întrebare despre părinții ei, ori se făcea că nu aude întrebarea, ori spunea că-s plecați afară la muncă , ori că sunt integrați într-un program de protejare a martorilor sau chiar că ar fi orfană! Toată întâlnirea a fost un fiasco pentru mine. Din păcate, nici întâlnirea din noapte cu Miruna și Ana n-a fost mai prolifică. Se făcea că Ana ni l-ar fi prezentat pe Sergiul ei, însă nimic nu era clar, și întâlnirea se împotmolea într-o atmosferă vârscoasă și tulbure. M-am trezit din nou în miez de noapte, transpirat și enervat pe atitudine Mirunei care râdea strident la încercările mele de elucidare a identității Sergiului Anei. Mă acuza de geozie paternalistă excesivă și contodentă. Am fost foarte afectat de atitudinea ei, iar râsul ei, ostentativ și necunoscut mie până atunci, m-a urmărit zile de-a rândul. Îmbufnat ca un adolescent, am început să nu mai mă culc de la ora 20. Între timp Ana lui Sergiu a dispărut din orizont. Apăruse o altă prietenă cu P mare, Helga din Suedia. Soția mea a râs de grijile mele paternale exagerate, iar eu spășit mi-am acceptat înfrângerea, dându-i dreptate deplin. Totodată, având un sentiment acut de vinovăție față de Miruna și Ana, am reînceput, fără tragere de inimă, să readorm de la ora 20, însă visul nu a mai revenit.
Te salută fii-tu din Bologna, îmi spune într-o seară, nevastă-mea. Tocmai mă întorsesem de la serviciu, eram în hol, descălțându-mă. Ne-a dat buzz pe Skype, întreb? Da, bașca ne-a trimis și o poză cu noua lui prietenă. Îmi pun papucii și intru în sufragerie. Pe fotoliu, cu laptopul în brațe, stătea soția mea proaspăt vopsită la păr. Wow, zic, dar ce semafor ți-a tras! Roșu tizian, ai? întreb. Lasă laptopul de-o parte, se ridică din fotoliu și vine înspre mine mimând cu succes un mers de vampă a anilor 30. Mă sărută încet și-mi spune: O să râzi de mine, dar m-am vopsit din cauza unei prostii... Adică, întreb mirat. Hm, îmi spune, poate o să râzi de mine, dar asta e, sunt femeie și sunt predispusă la gelozie, cu sau fără temei. Ți-am pregătit o cafea, vii? O urmez înspre bucătărie. N-am înțeles treaba cu gelozia fără motiv și vopsitul părului tău, o întreb. Ei bine, îmi spune, turnând încet cafeaua în cești, de aproape o lună de zile găsesc în fiecare dimineață fire de păr roșcat, lungi, de femeie, pe perna ta. Ți-am căutat fire și pe haine, da, așa am făcut, îmi e rușine de gestul meu, dar asta e, așa am făcut...însă nu am găsit niciunul. Culmea era însă că firele de păr roșu apărea și când ai fost plecat în deplasare! Ce?! Întreb. Exact, așa s-a întâmplat, și atunci decât să-mi iau câmpii sau să chem un popă să sființească pe aici, m-a vopsit! Voila!

Am lăsat ceașca pe masă și am luat-o zâmbind în brațe, cufundându-mi fața în pletele ei roșii.

vineri, 25 septembrie 2015

Nunta de argint

Zâmbind liniștiți că băiatul nostru și tânăra lui soție sunt fericiți în luna lor de miere din  Santorini, am invitat-o pe draga mea soție la micul nostru restaurant pentru a sărbători nunta noastră de argint. Mica cină de la restaurant a fost perfectă. Odată cu apariția primelor stele din noapte și a ultimului clinchet de cristal al cupelor de șampanie, ne-am îndreptat încet, visători, către casă.
Odată ajunși acasă ENEL-ul ne-a făcut o surpriză, oprind lumina în tot cartierul. Ne-am zâmbind unul altuia ca de o glumă bună și am început să ne pregătim de culcare. ”Auzi, dragă, îmi zice jumătatea din dormitor, ia tu o lumânare din sufragerie și vino cu ea aici, aș mai citi un pic, că doar nu ne-om culca odată cu găinile...” În sufragerie ținem câteva din cadourile de la nunta copiilor, pe care încă nu și le-au dus la casa lor. Am vrut inițial să iau lumânarea de la nuntă, dar mi se părea prea butucunoasă, așa încât m-am reorienta spre o lumânare mică și de formă sferică. Lumânarea era nouă, adăpostită într-o cutie colorată pe care scria ceva în germană, chiar dacă într-un colț scria clar Made in China, în fine...
O dată ajuns în dormitor, aprind lumânarea și o las pe draga mea să buchisească ce scrie pe cutie în limba lui Goethe. ”I-auzi, dragă, îmi spune ea, cică lumânarea asta e erotische massagen fur die fube, adică e bună pentru masaj la picioare” Am lăsat lumânarea să ardă un vreme și pe cu ceara rezultată, eu am masat-o pe picioare și coapse, iar ea pe mine pe spate și la umeri. Acum ori de la șampania băuta la cârciumă, ori de la fumul lumânării ne-am cam ”încălzit” amândoi. Sincer nu știu ce or fi făcut copiii în Santorini noaptea, dar aici în Crângași a fost sigur o noapte fierbinte, o a doua lună de miere, ce mai!
Am apucat să adormim pe la 4 dimineața. Numai că ori că o fi fost de la fumul lumânării, ori de la masajul ăla cu ceara, important e că după o oră de foială în pat m-am dus la bucătărie să caut o pastilă contra durerilor de cap. Nevasta m-a auzit cum cotrobăiam prin sertarul cu medicamente după Tador, Sanidor sau Antinevralgic, și ca să încetez gălăgia și bombăneala m-a trimis să caut tot prin cadourile de la nunta copiilor, unde nu știu cine le-a adus niște pastile nemțești nemaipomenite din Suedia. Am închis sertarul și m-am îndreptat către vraful de cadouri din sufragerie. În clarobscurul dimineții am găsit cu mâna o cutie de pastile românești, nu nemțești. Bune și astea, mi-am zis în gând, și am plecat să-mi umplu un pahar cu apă.

M-am întors în dormitor după ce am înghițit două pastile de Brânca Ursului.

vineri, 21 august 2015

Orbirea clarvăzătorului Tolo

Recentul eșec al FCSB în cupele europene a readus în prim plan imaginea hâdă a lui Gigi Becali. De peste 10 ani, cel alintat Jiji e stăpân absolut peste clubul de fotbal Steaua. Astfel din 2003 și până azi, Gigi a făcut tot ce i-a trecut prin cap în numele clubului. Mai în glumă, mai în serios, Gigi și-a adjudecat toate izbânzile și a turnat în capul colaboratorilor (jucători, antrenori, etc) toate eșecurile. Fanii stelei s-au divizat în scârbiți de realitate și orbiți întru adorație. Dintr-o astfel de adorație oarbă, Gigi a ajuns mare parlamentar euro-național.
Din nefericire, Gigi este suma lipsei de normalitate din societate românească post-decembristă. Faptul că un om care-și încheie studiile liceale la 45 de ani, (deși nu a fost până la respectabila vârstă, nici în vreun lagăr de concentrare, nici plecat în război, nici orice altă activitate privativă de libertate) are pretenții halucinante de unicitate și adorație deplină din partea celor dimprejul său, rămâne strict hachița lui personală. Dar momentul în care oameni considerați prin comparație infinit mai citiți decât Becali (revezi momentele cu Băsescu, Crin Antonescu sau Cătălin Tolontan/Ioanițoaia), sar în a-i ridica osanale și a întreține spirite de glume, deduci că gluma s-a întins prea departe.
Young Becali
Odată cu meciul cu Rosenborg, Cătălin Tolontan, ignorând campania furibundă pro Becali din propria-i gazetă, descoperă uimit că Regele e gol. Într-o serie ad-hoc de articole (12) începe să-și dea cu părerea și, mult mai grav dar și comic în același timp, să-l chinuie pe amărâtul de Gigi într-o suită de comparații defavorabile lui.
Tăierea salariilor jucătorilor steliști de către Jiji este asemuită de redutabilul gazetar cu celebrele reduceri salariale ale lui Băsescu din 2010. În mintea lui Tolo, harababura de la Steaua este echivalentă cu o criză financiară mondială! Și ca și cum prostia scrisă nu era suficient de mare, revine cu una și mai gogonată. Becali intră în comparație cu un fost CEO al WWP (grup internațional de publicitate), cu Peter Georgescu, absolvent de Princeton și Stanford printre altele...! Becali și Georgescu! Săracu Jiji, tocmai el care habar n-are cu ce se mănâncă alde Princeton sau Stanford!

Gigi, notează: ”O soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!” Nu râde prostule, e din Caragiale, piesa O scrisoare pierdută, actul 3.

miercuri, 12 august 2015

Iulian Mincu

    Încet, încet, la adăpostul anonimatului, se duc dintre noi cozile de topor ale ceaușismului. 
    Conform tâmpiților de la știrile Pro Tv, acest laș de Theodor Morell ceaușist (nu și-a recunoscut niciodată rolul malefic din programul alimentației raționale PCR-iste!), nici nu ar fi existat până la vârsta de 62 de ani (adică 22 decembrie 1989)! Toată viața lui, conform imbecililor anonimii de la știrile Pro Tv, s-a petrecut între 1990 și 2015!

    Când moare câte un bou d-ăsta în patul lui, și nu într-o zeghe la Aiud, te bucuri că în efervescența din decembrie 1989 nu ai rămas cu vreun beteșug sau nu ți-a murit cineva drag!
    Altfel, îi mulțumești lui Dumnezeu că ești sănătos și-L dojenești totodată că ți-a dat minte să vezi nimicnicia din jur tău!

luni, 15 iunie 2015

Cronica de film

Leviatan.
Derulându-se la umbra ideii lui Thomas Hobbes, ce foloseşte acest termen pentru a desemna statul tot mai prezent în viaţa individului, filmul regizorului Andrei Zviangintsev curge unidirecțional și convingător.
Povestea filmului se petrece într-o Rusie contemporană, fluxul de imagini fiind binecunoscut cinefilului esteuropean, având pe alocuri chiar valențe de documentar. 
Intereant în film rămâne stilul oarecum dualist al tuturor personajelor. Fiecare personaj are personalitate de exprimare dublă, una puternică (ostentativă ca exprimare și falsă ca efect final) și o a doua, de eșec și înfrângere, teamă și dispariție. Personajele odată înfrânte de sistemul cu care se luptă, dispar (moarte, Moscova, pușcărie...). Scenariu rulează această matrice bipolararizantă asupra tuturor personajelor din film, fie ele personaje pozitive sau negative.
Filmul a fost un rasfățat al concursurilor internaționale, fiind nominalizat la Cannes sau Oscar.
7,5/10

De ce eu?
Filmul lui Tudor Giurgiu dezvoltă eficient un subiect românesc fierbinte, jonglează gracil cu plăcerea național-vinovată a scenaritei și ne furnizează un film închegat, cu o derulare firească și fără timpi morți, contemplativi-desuet proprii cinematografiei românești/europene.
Filmul convinge și câștigă pe două planuri: nu derulează o poveste pseudo-politică neverosimilă/anecdotică/falsă gen Ticăloșii lui Șerban Marinescu și doi, reușește să impună un (nou) actor talentat, Emilian Oprea.
7,5/10

duminică, 24 mai 2015

București, mon amour


Bucureștiul, parafrazând versurile poetului anonim dintr-o melodie semnată Mărgineanu, nu moare, Bucureștiul se transformă. O plimbare prin Bucureștiul interbelic, mai exact prin acele cartiere uitate de vreme și ocolite de buldozerele lui Ceaușescu sau Oprescu, îți relevă o imagine mai aproape de geologie, decât de istorie. Straturi de istorie urbană, sedimentate succesiv îți apar la orice colț de stradă sau bulevard. De altfel, Bucureștiul, într-un clasament neoficial al ororilor distructive în vreme de pace este de departe victima opresiunii multilateral dezvoltate a analfabetismului politic românesc. Ceaușescu și ai lui nu trebuie condamnați pentru apartenența la un partid politic, ci trebuie scuipați pentru faptul că idioții fiind, au reușit totuși să conducă o țară.
O plimbare pe străzile Tunari și Eminescu mi-a confirmat încă o dată convingerea că dacă România a suferit enorm în perioada comunistă, Bucureștiul e victima preferată a perioadei comuniste. De bine, de rău, celelalte orașe au avut norocul să scape privirii novatoare a lui Dej, Ceaușescu & Co. Revenind la București, o simplă privirea de-a lungul străzilor, o minimă scrutare a caselor de ambele sensuri și dintr-o dată îți dai seama că până în 1947 lumea, societatea românească, n-o fi fost ea perfectă, Raiul pe pământ, dar avea limitele  ei de interes bine conturate și identificate. Bucureștiul interbelic, România monarhică, a însemnat în special o victorie a clasei de mijloc. Te plimbi azi pe aceste străzi sau prin cartierele de odinioară și poți regăsi (cu imaginație) ordinea socială din acele vremuri. Aici a fost o frizerie, dincolo un cabinet de avocat, o croitorie, iar mai peste tot anunțul cu ”cameră de închiriat”. La rândul său cartierul avea identitatea sa bine marcată. Prin denumire cartierul amintea de tradiția breslelor de odinioară, însă identitatea rămânea eminamente etnică; evrei, armeni, bulgari etc, și foarte important, nu se punea în discuție unitatea națională. Abia în vremea lui Ceaușescu, mândria de a fi român, fără niciun motiv explicit, avea să devină obsesivă și dominantă. Pentru Bucureștiul vechi, măcar cel cuprins între domnia lui Cuza și 1947, cartierele asigurau în mod paradoxal unitatea orașului prin diferențele lor local. Predominante rămâneau însă reperele locale: biserica și cârciuma familială.
Comunismul a distrus în primul rând aceste repere tradiționale: identitatea etnică, biserica și cârciuma. Dar comunismul și exponenții ei de bază atât s-au priceput, mai grav rămâne faptul că perioada de după 89 a prelungit și diversificat opera de tortură a Bucureștiului. Că primarii sunt corupții sau n-au viziune sunt deja truisme. După părerea mea, vinovații nr 1 rămân toți cei care au ocupat fotoliu de arhitect șef al Capitalei și au lăsat să se întâmple toate cele ce astăzi ne supără și obosește.
Să distrugi un oraș, să-i distrugi identitatea cu bună știință nu înseamnă doar să-ți dai singur foc la diploma aia de arhitect, dar și să primești un șut zdravăn în fund până la ștreangul onorific pe care-l meriți din plin!


luni, 4 mai 2015

Profesionalism

În general, reflexia proprie a societății românești este de buric al lumii. Tot ce se întâmplă pe glob musai trebuie să aibă și o componentă românească. Că e vorba de un cutremur devastator, că e vorba de un atentat, de un genocid, în fine, chiar și în cazul unei întâlniri de gradul III (cu un extraterestru) musai trebuie să fie și un român. Bineînțeles, că atunci când vorbim de marile recunoașteri uman-cultural-științifice (gen premiile Oscar sau Nobel) buricul pământului se rotește mai abitir și este scoasă la suprafață latură cealaltă a excelenței românismului, și anume, invidia lumii împotriva noastră. Noi, ca români, suntem obligați să viețuim la două extreme: perfecțiune și invidie.
Buletinele de știri (tv, în special) excelează la acest capitol al înfoierii sentimentului de buric al lumii. Toate știrile sunt (obsesiv) despre românii martori/vicitme din toate cele ce se întâmplă prin lume. Problema este că s-au format anumite automatisme la presa noastră onestă. Iar urticarea asta circula de la o televiziune la alta, mai ceva ca râia. Cică asigură ratingul.
Recent i-am văzut pe maeștrii echidistanței, conglomeratul media Digi cum începeau știrile despre zilele de 1-3 mai în cel mai protv-ist style! Primele știri erau inevitabil despre bețiile din Vama Veche! Asta era cea mai importantă știre, beția unor tineri! Nu se găsea timp pentru manifestația de la Chișinău (un miliard de dolari furat!). Nu se găsea timp pentru detaliat prostiile emise de Ponta despre Nichita de la Iași! Nu se găsește timp pentru anchete jurnalistice în cazurile Vosganian, Șova sau Dragnea! Nu se găsește timp pentru așa ceva, dar e destul spațiu pentru detaliat bețiile din Vama Veche! Iar după așa propagandă, te mai miri că Ceaușescu ar fi reales la un sfert de veac de la moarte...
Tragedia nu este aceea că Digi se protevizează, ci faptul că normalitatea dispare încet din societatea românească. Profesionalismul este ascuns după măștile macabre ale imposturii. Azi nu mai e OTV, dar minciuna cosmetizată rezistă în toate.

luni, 30 martie 2015

Șuie Mova


Dariusienii

Odată cu vijelia stârnită de copiii lui Kovesi and Co, apar în ipostaze surprinzătoare diferiți indivizi, în general, obsedați de imaginea lor, adică alde Șova, Vâlcov chiar Ponta. Oameni tineri care până la un punct mimează succesul de tip Zuckenberg, adică modelul tânărului de succes fulminant și aproape instantaneu.
Pe Șova dacă-l iei în serios o să-ți scoată ochii cu aura sa prelungă de avocat de succes și cu vehemența-i lătrătoare și ireversibilă împotriva dictatorului Băsescu, asimilat în general cu generația retrogadă, îmbogățită după 89, încolonată umbrei Securității și mânjită ireversibil de lașitate prin comparație cu disidența iliescienă binecunoscută. Musiu Ponta are și el astfel de mișcări contorsionate, dintre care rămân eterne bălmăjelile din febrilul an 1990. Atunci ba a particap activ la fenomenul Pieții Universității, ba l-a votat pe Rațiu, pe Câmpeanu, însă în niciun caz pe Iliescu!!! Puah, cine mai stă să pună preț pe vorbele lui?
Darius Vâlcov aidoma celor de mai sus este tot un tânăr de succes al Patriei. La 27 de ani ajunge primar! Wow, sublim! Ce Pache Protopopescu, ce Dem Dobrescu? Vâlcov e modelul românesc demn de urmat în mileniu III! Doar el și cei asemenea lui trebuiesc să fie țelurile vieții noastre politico-sociale!
Victor Brauner (Passivite courtoise), unul din preferații lui Darius
Problema este că un tâmpit că Vâlcov sau oricare altul asemenea lui, tocmai prin tinerețea lor face un rău imens prezentului, dar mai ales viitorului. Veniți de nicăieri, clamează prin tinerețea și inocența lor politică fractura definitivă de negura comunistă. Ei bine, lăcomia lor nelimitată face întoarcerea la pseudo-ordinea comunistă, la ceaușism, mai pregnantă ca oricând. Prostimea rurală și urbană, cocoșată de dezinformările tv sau din ziare, scârbiită de avalanșa de informații, dă năvală în spirit de turmă îndărăt spre ecourile propagandei comuniste, călcând în galopul ei peste baricada de la Universitate, peste crucile din cimitirul Bellu, peste cadavrele din Calea Lipovei sau Calea Girocului...

vineri, 20 martie 2015

Aferim!

Odată cu premiul de la Berlin, filmul lui Radu Jude a reaprins plăcerea de mers la cinema al românilor. Umblă vorba că sălile cinema-urilor sunt ticsite ca-n vremurile bune...
Eu m-am dus la un cinema de cartier interbelic Europa, unde spectatorii erau mai puțini decât actorii de pe ecran, 10, 11. Două categorii se distingeau clar: cea a ”pionerilor” în mersul la astfel de săli de cinema și cea a pensionarilor, adică aceia care de cca 20 de ani nu mai călcaseră pe acolo.
Primii erau comici prin naivitate, intrau în sală fără să-și ia bilet, nu știau unde e casa de bilete. Celălalt grup, al pensionariilor, suferea grav de televizită. Efectiv uitau că sunt în public, și vorbeau nestingheriți cu voce tare între ei.
Revenind la film, cel mai important aspect reținut este acela că Radu Jude, deși un membru al noului val cinematografic de succes românesc, rămâne partizan filmului de tip hoolywood. Un hollywood a la europeenne, dar totuși hoolywood. Aferim este un film cu cap și coadă, un road movie prin secolul XIX românesc, un film fără parabole și metafore în cheie pentru spectator. 
Pariul incipient (și câștigat) al lui Radu Jude cred că a fost acela de a realiza un film deschizător de drumuri în cinematografia/societatea românească. Este un film despre țigani, un film construit dintr-o perspectivă istorică (vremea robiei) și întrucâtva didactic pe alocuri (vezi scena prelungă cu popa interpretat de Alexandru Bindea, despre țigani, evrei și români). Filmul are cursivitatea și momentele lui de tensiune maximă proprii unei producții profesioniste. Totodată are înșirurirea cognoscibilă din seria Poveștilor Nemuritoare scoase de Editura Didactică în anii 70. Scenele se înlățuie în micii povestioare cu tâlc sau morală, construind aidoma unui puzzle imaginea filmului în întregul său. Da, Aferim este un film o carte bună.
De fapt, aici ar trebui subliniat un adevăr ce se conturează din vremea marilor succese cinematografice românești (după 2000)  sau europene (în special filmul francez, italian, suedez, polonez...). Filmul este asemănător cărții. Nu toți citim uzual Kafka sau Eco, mai repede ne delectăm cu Mușatescu sau Haralamb Zincă. Nu toți ardem de nerăbdare să ținem în mâini creațile optzeciștilor autohtoni, fie ei poeți sau nuveliști, ci de cele mai multe ori tot spre naivitățile savante ale lui Paulo Coelho ne dă ghes inima.
Cam așa cred că trebuie interpretată apropierea sau respingerea pe care o simțim în fața producțiilor (românești) premiate la marile festivaluri. E ciudat cum o mână de tineri regizori s-au ”născut” deodată, și realizează filme/cărți adânci ca înțelesuri și complexe ca exprimare. Bravo lor, mai ales că niciunul dintre ei nu a simțim niciodată nevoia de a mulțumi public vreunui înaintaș din breaslă sau unui dascăl din IATC. Poate au făcut-o, dar prea încet și prea intim.
Închei, gândidu-mă că poate a venit vremea să înceapă școala românească (liceul) să predea și Limba Film, nu numai Limba Română. Astăzi, așa cum se prezintă, filmul românesc își preivește de sus publicul semi-analfabet.

sâmbătă, 28 februarie 2015

Corporația națională

Odată cu cea de a două gripă contactată pe anul acesta, am descoperit o situație mai puțin bănuită, și anume, existența unui sindrom Stockholm la nivel de relație angajat-patron. Am cerut conducerii superior ierarhice din firma unde lucrez să fim consultați de către doctorița de medicina muncii, deoarece într-o perioadă scurtă aproape jumătate dintr noi stătusem acasă cel puțin o zi. Cu chiu cu vai, directorul patron al firmei este de acord să o plătească pe doctorița cu care avea contract doar pentru medicina muncii, să vină și să ne facă un consult banal, dar edificator.
Surpriză! Colegii mei au dezvoltat subit un sindrom Stockholm vizavi de figura de Pater Familias a patronului și au refuzat consultul. Au inventat tot soiul de scuze,inclusiv spiritul economic pentru binele firmei, și au tușit și behăit în continuare, dar consultul nu l-au acceptat.
Există mereu o graniță subțire întreținută de companii prin care angajatul este îndemnat să lase de la el, să sară elîn ajutorul firmei, chiar dacă la nivel superior lucrurile se dezvoltă de multe ori într-o direcție dictatorială aproape. În toate firmele având ca figură centrală un patron popular, un pater familias, lucrurile se desfășoară mereu pe o graniță a unui tot mai întins non mans land. Vii la serviciu sâmbăta, poate și duminica, stai peste program benevol până la 10 ore de muncă pe zi, și toate acestea în linia unei normalități asumate. Dar altfel, la orice moment de cotitură, toate sacrificiile astea se uită și ți se înșurubează un șut în popou fără supărare (nu e nimic personal, rămânem prieteni).
Da, viața e nașpa de multe ori, iar cei de seama ta nu-și dau seama de asta mereu.

luni, 23 februarie 2015

Channel 4 si rumânii

 Documentarul britanic ”Vin românii” a isterizat destui compatrioți, setoși de altfel după astfel de jocuri naționaliste cu iz patriotic.  Discuția se poartă ca de obicei în jurul parapsihozei existențiale: romii sunt români sau români sunt romi?
De cel puțin 25 de ani acuzăm fără încetare occidentul decadent că nu ne înțelege. Noi, românii, ne-am luptat acum 1000 de ani cu liftele păgâne, aici la malul Dunării, pentru ca ei, astăzi, să aibă castele, catedrale, autostrăzi și câte și mai câte altele.
Noi, românii. Din fericire problema de înțelegere nu este la ei, ci tot la noi. Suntem scandalizați de documentarele lor, dar aici, acasă, cele mai de succes emisiuni TV sunt cu și despre romi, varianta discriminare pozitivă!
De ani de zile, madam Gherghe și musiu Măruță fac emisiuni de succes numai pe această temă. Bașca alde Teo a mâncat și încă mănâncă o pâine albă tot din astfel de teme.
Nu am auzit să fi existat vreo emisiune cu vreun român altruist, unul de care să fim mândrii că suntem români (de ex. vreun student olimpic). Tot la fel nu am auzit să se fi format brigăzi ale indignării naționale și care din când în când să picheteze sediile Protv sau Antena 1.
Probabil că acasă români nu se uită la țigănismele lui Măruță/Gherghe, ei se uită doar pe Channel 4. Chestie de stil și educație....

duminică, 8 februarie 2015

Panini stikers

In urma succesului cu seria de fotbal romanesc, Liga I, cei de la Panini au in pregatire un nou succes, seria Liga I de la D.N.A.

luni, 26 ianuarie 2015

Cronica de film

American Sniper.  Nominalizat la Oscar, noul film al lui Clint Eastwood derulează o poveste cunoscută lumii contemporane americane, eroii războiului din Irak. Mai lung cu oră decât ar fi fost necesar, filmul are o liniaritate didactică şi un final (prea) abrupt.
6/10

Mr. Turner. Un film de artă a la europeenne realizat de Mike Leigh (72 de ani) în onoarea marelui pictor romantic Joseph Mallord William Turner. Filmul este aidoma unei plimbării prin sălile unui muzeu. Filmat într-o manieră fluidă, cu un blur ce contopeşte stilul recunoscut al pictorului englez cu realitatea Angliei industrializate de secol XIX, Mr. Turner convinge/încântă spectatorul prin jocul "lătrat" şi atitudinea de bulldog tipic englez al lui Timothy Spall.
7/10

Big Hero 6. Disney scoate un film de familie, în sfârşit, bun, foarte bun (asta dacă ţi-a plăcut The Incredibles...). Antrenant, dinamic şi foarte frumos desenat (ok, e pe calculator). Acţiunea e într-un San Francisco japonez, San Francokyo! Gata, prea mult spoiler!
8/10

luni, 19 ianuarie 2015

Cronică de film

Din lista filmelor selecâionate la premiile Oscar am avut ocayia să le văd pe urmîtoarele:

The Imitation Game. Filmul rulează cu decență, reamintind povestea descifrării mașinii germane de coduri, Enigma. Mortem Tyldum, regizorul, creionează un cadrul aproape didactic al vieții geniului neînțeles Alan Turing, neinsistând pe latura intimă a vieții personajului principal, rămânând strict în zona eroică a vremurilor. În aceiași nota calmă, fără extravaganțe, își construiesc personajele și Benedict Cumberbatch (care ar trebui totuși să joace mai multe roluri negative, să nu rămână agățat într-un același model de personaj - aerian, condescendent, providențial -), Keira Knigthley, Charles
Dance sau Mark Strong. Personajelele lor sunt oneste, dar nu devin memorabile.
6/10

Foxcatcher. Cu o poveste care a făcut vâlvă uriașă în America anilor 80, filmul are șanse uriașe la câștigarea unor premii la Oscar. Pe de altă parte ceea ce a reușit regizorul Bennett Miller cu actorii săi este extraordinar. Aici nu e vorba doar de schimbare gamei artistice a lui Steve Carell, de la comedie la dramă, ci e vorba de reușita topirii actorilor în personaje. Pentru spectatorii americani impactul acestui film cred că e foarte puternic, deoarece Bennett Miller a dat dovadă de o obsesie maniacală în a păstra similitudinea dintre personajele filmului și oamenii realii (detalii aici) , mai mult decât atât își construiește filmul din ipostaze fotografice reținute de public de pe coperțile revistelor de scandal din vremea respectivă (mai ale în cazul lui Carell/du Pont). Filmul este o reușită, simt că va lua destule premii Oscar, și apropo, în film apare pentru câteva cadre Mark Shultz, unul din cele trei personaje principale ale filmului. Pentru că acum nu putem vorbi doar de Steve Carell ca personaj principal, mai sunt și Channing Tatum (fascinat joc de stări contradictorii) și mai ales Mark Rufallo (radiază blândețe și înțelegere).

8/10

Boyhood. De departe filmul cu cele mai șanse la Oscar! Scenaristul și regizorul Richard Linklater reușește un film care m-a răvășit total. Nu e vorba aici de găselnița cu filmatul vreme de 12 ani, ci e vorba de lecțiile de viață ce transpiră filmul prin toți porii. Părerea mea este că filmul poate fi înțeles doar de cei ce sunt părinți. Tragedii domestice de genul celor din film/viață, când copilul tău se destăinuie mai degrabă rețelei Facebook (un robot impersonal) decât ție părintele lui...sau când tu părinte arzi toate etapele vieții într-o obsesie maladivă pentru plata facturilor, iar când copiii îți pleacă pe picioarele lor în lume, știi că de fapt pentru tine urmează moartea, doar Moartea...
Pe lângă surpriza numită Ellar Coltrane, de departe uriașul câștig al filmului este prestația Patriciei Arquette. Cu o filmografie impresionată, Patricia face aici rolul carierei și sigur este una dintre pretendetele la premiul Oscar.
Pe vremuri un profesor de la facultatea spunea că la cursul său 8 ia un student deștept, 9 ia el, profesorul și 10 doar Dumnezeu.
9/10

miercuri, 14 ianuarie 2015

Press New Fashion


Cronica de film

Nightcrawler, nu stiu care este gradul de amicitie sau de respect dintre Dan Gilroy, regizorul si scenaristul filmului, si starul hollywoodian Jack Gyllenhaal , insa sigur nu ar fi putut nimeni altcineva sa-i interpreteze mai bine personajul (fictiv?) Louis Bloom. Filmul pare o dedicatie a regizorului catre actor. JG se muleaza perfect pe rol, iar jocul actoricesc doar din rictusuri si, mai ales, ochii este fermecator. Louis Bloom este un personaj malefic ce ni se dezvaluie putin cate putin, aidoma ruperii ambalajului de la un cadou asteptat. Povestea are un ritm al ei, si aidoma lui Gone Girl, finalul filmului nu inseamna si o suma de happy-enduri sau mesaje pozitive mobilizatoare. E un final ca-n viata, un final neasteptat ca-n realitatea inconjuratoare a fiecaruia.
Alaturi de JG o reintalnim pe Rene Russo (intre-un rol cuminte, liniar) si pe Riz Ahmed, un actor englez ce seamna fizic si ca joc cu Andi Vasluianu al nostru!
9/10


Jack Wick Se pare ca de la Equlizer incoace, daca nu cumva de la primul Taken, la Hollywood a devenit de bon ton sa faci filme pe scenarii clasa B, cu actori de clasa A. Astfel, si fostul Matrix s-a alaturat lui Liam Neeson sau Denzel Washigton in aventura asta de-a Razboinicul Luminii. O astfel de "provocare" duce la un final ciudat. Povestile de actiune prezentate cu actorii de clasa A sunt mai putin credibile decat daca erau pe afis cu Silvester Stallone, Dolph Lundgren sau Chuck Norris. Baletul batailor sau glumitele sarcastice rostite de Keanu Reeves & Co nu au farmecul celor din Rambo Masterpieces, asta si pentru faptul ca alchimia dintre spectator si pesonaj nu functioneaza la fel. Nu poti jongla prea usor intre Hamlet dimineata si Teatru de Revista, seara.
Altfel, la Hollywood a reinceput moda povestilor cu rusi corupti, malefici dar care mor pana la final. Oups, am facut spoiler.
5/10

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Je suis un autre Charlie

In reverberatia ecoului evenimentelor din Franta legate de tragedia de la Charlie Hebdo, o serie de aspecte insuficient analizate anterior prin glas si forma. Astazi Occidentul este lovit prin Franta in ventrele esentei liberalismului si gradului novator de civilizatie in raport cu lumea intreaga. Toata lumea e scandalizata de gestul ucigas al fratilor Kouachi impotriva caricaturistilor de la Charlie Hebdo. Problema nu este legata de gradele de libertate ale publicatiei pe piata presei din Occident, ci de faptul ca raspunsul criminal al simpatizantilor Al Quaida demonstreaza inca o data discrepantele dintre lumea occidentala si restul. Charlie Hebdo nu trebuie sa-ti placa sau nu, revista era aidoma altora o parte a filozofiei de a exista a lumii civilizate franceze, a spiritului occidentului. Pe de alta parte tragedia celor ca fratii criminali nu este neaparat esecul integrarii multinationale planuite de Franta de dupa cel de al doilea razboi, cat mai ales un efect al destinului.
Pararea mea este ca ceea ce se intampla azi in lumea civilizata, astazi insemnand perioada de dupa 1945, este si un efect al pozitiei non-combat in fata ororilor comunismului. Occidentul a condamnat si condamna vehement nazismul. Depune eforturi uriase in a descoperi condamna octogenari, fosti pulifrici pe la cine stie ce circa de politie berlineza in 1944, insa discuta savant si cu inmiite precautii crimele perioadei Stalin. Ce ar fi fost Europa de astazi fara comunism? Pai, poate Germania in loc de turci ar fi avut cehi, slovaci si polonezi. Crestini cu totii, nu musulmani. Franta ar fi avut romani si bulgari in loc de magrebieni.  Crestini cu totii, nu musulmani. Noi, romanii, in continuare Regat poate am fi avut la randul nostru imigranti portughezi, spanioli sau italieni la cules de capsuni si construit autostrazi.
Dar toate astea sunt supozitii, deoarece maritul occident nu s-a scandalizat la crimele facute in numele lui Marx, Engels si Lenin vreme de 50 de ani, nu si-a retras ambasadele in semn de protest asa incat mirarea de astazi in fata grozaviilor globalizarii mondiale este normala si nicidecum neoasteptata. Occidentului i-a placut periada infloritoare a coloniilor de peste mari si cel putin in secolul trecut a trait cu idea parsiva de revitalizare a statutului Omului Alb permitand mixajul intecultural fara nicio idee de armonizare la scara nationala. Au gresit? Raspunsul nu mai este important atata timp cat este evident ca ambele parti au esuat.
Religii diferite inseamna si moduri de intelegere a vietii diferite.

joi, 8 ianuarie 2015

Je suis Charlie


Cronica de film


Hobbit III. Ajuns la capătul trilogiei, Hobbiţii lui Peter Jackson îşi dau obştescul sfârşit. L-am văzut 3D şi tot nu mi-a schimbat părerea devaforibilă despre film/trilogie. Liniar, banal şi mai ales prea lung (cel puţin o oră putea fi sacrificată fără remuşcări).
5/10

Gone girl. Un film interesant, cu variate complicaţii, aproape verosimil. Ben Afleck bun în rol, iar Rosamund Pike foarte reuşită!
7/10

The Equalizer. Un film cu multă acţiune, absurdă şi nefirească pe alocuri. Denzel duce filmul în spate, chiar dacă sunt momente când pare un tribut adus lui Rambo! Alături de el o surpriză plăcută este Marton Csokas, un villain foarte reuşit.
7/10

Am lăsat la final, la creme de la creme, seria Yolki (Bradul de Anul Nou). Iubitorii de filme din patria noastră cad, an de an, pe spate de admiraţie în faţa seriei Singur Acasa. Nu există alt film mai potrivit pentru Sărbătoarea Crăciunului în familie decât seria cu Macaulay Culkin. Greşit!
Eu am descoperit Yolki! Este vorba de o trilogie fără prea multe legături între ele, personajele rămân constante, dar evenimentele nu sunt interconectate. Cei de la TV1000 mi-au oferit şansa de a vedea trilogia, şi probabil or să o mai dea filmele de câteva ori anul ăsta.
Per ansamblu e vorba de 3 filme ruseşti, cu o puternică atmosferă slavă şi filmate alert a la americaine. Scenariile sunt bine închegate, iar actorii reuşesc personaje plauzibile (ok, cât de plauzible pot fi într-o comedie).

Yolki 1=> 9/10
Yolki 2=>7/10
Yolki 3=>8/10
(de aici)

miercuri, 7 ianuarie 2015

Cronica de film

The Boxtrolls. Interesant ca tehnică a animaţiei 3D (stop motion) însă povestea nu trece ecranul. Un pic neclar la început, aproape că am avut impresia că e vorba despre vreun basm celebru din lumea anglo-saxonă şi de care eu, profanul estic, n-am habar. Dar nu, aşa e filmul construit, şchiop. Nu cred că va fi urmat de o parte a doua.
5/10

The Interview. Lansat cu tam tam-ul bine ştiut, filmul lui Seth Rogen nu depăşeşte nivelul celorlalte pelicule în care  a strălucit Seth Rogen (sic). Filmul este o comedie împănată cu mici momente de horror (vezi scena cu bătaia şi muşcatul degetelor, brrrr), însă per total merge de vizionat când nu ai ce face. Dintre actori, se detaşează clar James Franco! Pe lângă el nici Randall Park (Kim Jung Un) nu face un rol prost.
6/10

Blood ties. Recomandat ca un remake al unui film francez (Legături de sînge, pe care mi-am propus să-l văd cândva) filmul lui Guillaume Canet reuşeşte (graţie scenariului) să menţină un ritm alert, cu un crescendo emoţional înspre final. Dar reuşita cea mai mare a filmului este întreaga atmosferă a la seventies. Parcă şi granulaţia peliculei are ceva din epoca succeselor lui Steve McQueen sau Clin Eastwood. Actorii nu rup gura târgului, personajele lor sunt redate în manieră clasică genului, destule clişee, în fine, un oareşcare plus i-aş acorda totuşi lui Marion Coutillard.
7/10

Umbre. În urma succesului cu serialul românesc În derivă, cei de la HBO România îşi încearcă norocul cu un nou serial. Desfăşurat într-un underground cotidian dâmboviţean, cel puţin cele două episoade de până acum m-au captivat. Serialul este construit în jurul personajului interpretat de Serban Pavlu. Se pare că după ani, decenii poate de prosteli  experimente prin emisuni de umor îndoielnic sau reclame tv, Serban reuşeşte ceva durabil. Astfel personajul său, care are ceva din Dr. Gordon Freeman (Half Life PC game) conjugat cu stilul de regizat al lui Igor Cobileanski, devine un pariu câştigat. Interesant este jocul natural/ostentativ al lui Gabriel Huian.
8/10

Predestination. Un film interesant, captivant pentru fanii călătoriilor în timp. Din păcate, după vizionare rămâi cu un gust neclar, firul filmului complicându-se aiuritor înspre final. O reuşită aparte a filmului este jocul lui Sarah Snook!
6,5/10



Apreciaza: