joi, 28 decembrie 2017

Era ok și la 60

Teatrul Godot găzduiește în neortodoxa-i sală spectacolul lui Răzvan Vasilescu, Era ok și la 60. Dl.Vasilescu este la ora actuală unul dintre fruntașii box office-ului artei românești. Numele său atrage, personajele impun în interpretarea sa. Astfel că venind pe această turnantă a succesului de casă și a încrederii de sine, dl. Vasilescu se expune publicului său fidel într-un soi de monolog pseudo-intimist, vreme de circa 60 de minute, pe scena restaurantului ”Teatru Godot”.
Dacă acest spectacol avea loc înainte de 1990 sau înainte de apariția internetului, ar fi fost un succes de necontestat, dar așa... Astăzi spectacolul dl. Vasilescu se ia la trântă cu showuri similare ale lui Mike Tyson sau Billy Crystal (dacă ar fi să le amintim cel puțin pe cele ce pot fi văzute pe HBO GO cu subtitrare, altfel pe YouTube fiind alte mii de showuri similare) și pierde rușinos competiția. De ce?
Simplu. Un astfel de spectacol reclamă în primul rând sinceritate față de spectator. În momentul când artistic atingi un prag înalt, dominant, aparițiile pe o scenă se traduc în evenimente cu impact major. Publicul român își divinizează vedetele, le acceptă micile derapaje (chiar mă întreb cum ar fi reacționat publicul la un #metoo aruncat asupra renumelui de Don Juan al lui Sergiu Nicolaescu - dacă mai trăia, desigur - sau Ile Năstase ori Florin Piersic?), așa și spectacolul dl Vasilescu a început în aplauzele și chicotelile unui public avid să râdă, să se bucure și să-și răsplătească idolul cu aplauze necontenite. Din păcate, spectacolul e fals și, mai grav, prost construit. Se pornește pe o pantă intimă, a destăinuirilor proprii, dar continuarea este una bâlbâită, peticită cu glumițe captatio benevolentiae și triste derapaje de logică. Textul recitat este șerpuitor în jurul imaginii soției (autoritare ca orice soție, desigur), dar mai încolo această cărare este abandonată și se bat câmpii cu amintiri roz despre nu știm ce copilă tânără fermecată de sexagenarul actor, după care revenim voioși la soție pentru că...
Eșecul spectacolului dl. Vasilescu rezultă tocmai din neînțelegerea raportului dintre actor Actor și publicul său fidelizat. Dl. Vasilescu uită că el nu este un imberb stand-up comedy man (din tagma Costel, Bordea etc) care în lipsă de mesaj învârte aceleași glume despre dezvirginare, prima beție ... Nu, dl Vasilescu are ce să spună pe o scenă sau cel puțin ar trebui să aibă. Cariera-i de până acum ar trebui să-i fie sursă îndestulătoare pentru o oră de show. I-aș sugera să vadă măcar o dată spectacolul lui Billy Crystal, ”700 de duminici” și sunt sigur că va înțelege unde bat.
Încheind, spectacolul e slab. Plin de gafe de logică, de ar fi să amintesc câteva: într-un decembrie comemorativ, te apuci să spui că totuși comunismul nu a fost așa rău, că nu e rău de fel, uite, în Franța, de exemplu, Partidul Comunist este o forță politică importantă, de ce n-ar fi și la noi (?!)...desigur, nu acum, dar în viitor de ce nu.... Sau eterna harababură din capul multora, se amintesc anii 60, se ia lumea artistică occidentală și se suprapune peste cea românească. Elvis, Rolling Stones sau Beatles aveau celebritatea lui Justin Biber în închisa societate dejistă sau pre-ceaușistă! Vorbim de mișcare hippy în România Socialistă și avem tupeul să punem semnul egal între realitatea de atunci și Woodstock! Și câte și mai câte, păcat.
Păcat.

duminică, 19 noiembrie 2017

#scurtisime

1. un bărbat de 50 de ani s-a hotărât să-și facă schimbare de sex. Cică vrea să iasă la pensie mai devreme, ca femeile.
(aici stirea pe larg)

2. PSD invocă mereu votul poporului pentru a rămâne întreg mandatul la cârma țării, indiferent de rezultatele economice și sociale. Aceasta este o gândire de tip penal. Ai primit o sentință de 4 ani, o duci la capăt. Ieși mai repede doar dacă nu sunt bune condițile de trai din pușcărie. Dar pușcăria lor e Casa Poporului, cum să fie condiții rele acolo?

3. Azi am prins de la jumătate o știre despre roboții viitorului. Din una-n alta, cică roboții vor fi folosiți și în scopuri sexuale. Instinctiv am concluzionat: ”Ți-ai pula-n ei de roboți!”

4. Un coleg în birou îi explica altuia că ți se poate închide apa caldă (dacă nu o plătești), ți se poate închide căldura, curentul electric, dar în niciun caz apa rece. ”Apa rece nu se închide! Apa rece e ca aerul! Ce, aerul ți-l închide?!”

5. Doi la o bere. 
A murit Regele Mihai, spune unul. 
Mda, numai Iliescu nu se dă dus, răspunde celălalt. 
Amândoi sorb din berile de sub nasul lor. 
Hm, spune primul din nou, mai ști, poate moare și el mâine, poimâine! 
Fugi de aici! Nu-i creștinește să-l îngropi pe Rege, hohotind cu gura până la urechi!

6. Doi puști de circa 10...12 ani discută în autobuzul 300.
Ia uite ce plină e Piața (Victoriei) de mașini, sâmbăta nu e nicio mașina aici, dar nici una!
Păi, da, sâmbăta nu sunt mașini, sâmbăta sunt proteste.
Așa e, eu nu stau în București și la mine acolo nu sunt proteste. Apropo, ai auzit de Paradisul Verde, nu?
Da, am fost pe acolo și am văzut niște palate!
Da, acolo bogătași nu-ș fac casă cu etaj... ca să vadă lumea că au bani își fac case doar cu parter, dar foarte întinse, știi impozitul e pe suprafața locuită (wow!)! Noi stăm într- casă cu etaj.

7. O fetița de circa 3...4 ani se alinta pe lângă taică-su, în Auchan. ”Hai ia-mi o jucălieee...”. Tatăl îi răspunde calm, ”Nu am bani”.
”Ba da, ai pe CARD, raspunde fetița clar, fără să-l maimuțărească pe R cu L.

duminică, 2 iulie 2017

Efectul Magurele. Laserul Magurele

Bun găsit, doamnelor și domnilor, iată ne aflăm cu microfonul pe imperialul stadion Lujniki din Moscova unde 80.000 de spectatori, cât și aproape un miliard de telespectatori vor urmări cea mai recentă năzbâtie a proaspătului director FIFA, fostul mare artizan al driblingului, Olandezul zburător Marco van Basten, care a făcut el ce-a făcut și a înlocuit echipa gazdă a Cupei Confederațiilor cu echipa noastră națională. Mutarea surpriză a survenit ca urmare a aplicării în spiritul și litera legii a prevederilor ONU de sancționare a ocupantului Crimeei, pravoslavnica Mama Rusia.
Pe de altă parte, datorită sau din cauza scăpărilor de radiații de la giganticul laser de la Măgurele, o poartă intemporală s-a activat influențând parșiv și în deplin anonimat bunul mers al mecanismului socio-politic românesc. Astfel, până la apariția și pe plaiuri măgureleniene a celebrelor modele feminine cu trei sâni, aberații genetice ce au atins celebritatea cu anii în urmă, odată cu darea în funcțiune a centralei atomo-electrice de la Cernavodă, urmările scăpărilor radioactive ale laserului și-au făcut efectele, pe de-o parte, asupra unității de monolit a coaliției de guvernare, iar pe de altă parte asupra componenței echipei naționale de fotbal.
Astfel, astăzi, campioana Europei, Portugalia, va întâlni nu atât echipa similară a României, cât mai ales, va întâlni un veritabil Dream Team al fotbalului românesc. Este o aglomerare nemaivăzută de constelații de geniu atât pe teren cât și pe banca de rezerve! Dar să prezentăm cele două echipe, în echipament roșu, în partea stângă a ecranului tv, binecunoscuta echipă a Portugaliei, pe care n-o mai spun că o știe oricine, iar de cealaltă parte se află aliniată, în echipamentul clasic galben, echipa României, având următoarea componență. În poartă, Mircea David, il Dio, în fața sa, unicul libero, Miodrag Căprioara Belodedici! Linia de fundași este întregită din, pe stânga, Iosif Vigu și Dan Petrescu, pe dreapta. La mijloc l-ați recunoscut deja, după celebrele-i jambiere căzute, pe Gică Gâscanul Dobrin, iar alături de el, inconfundabilul aristocrat al gazonului, Ilie Prințul din Bănie Balaci! Perechea de mijlocași este completată cu Gică Regele Hagi, pe stânga și Iuliu Gyula Baratki, pe dreapta. În fața lor avem tridentul ofensiv, devastator, de la stânga la dreapta, Iuliu Bodola, Ștefan Calul Dobay și Marius Fiara Lăcătuș! Cu alte cuvinte, grupul de antrenori principali Virgil Economu, Angelo Niculesco și Anghel Iordănescu, ajutați de secunzii lor Constantin Teașcă, Viorel Mateianu și Ștefan Covaci au aruncat în groapa cu lei un ucigător 3-4-2-1, îndestulător în a ne păstra viu jarul speranțelor unei victorii epocale, dacă nu cumva chiar epice! Mulțumim încă odată și pe această cale Uniunii Europene care ne-a dat nouă, românilor, onoarea de a construi cel mai performant laser atomic din lume! Fără acest laser și fără inconfundabila măiestrie și hărnicie românească această echipă națională nu se putea alinia astăzi în fața micilor ecrane, mulțumim!
Fluier de început! Hagi e lângă balon, dă să lovească mingea, dar zâmbește stânjenit și-i oferă lui Balaci onoarea de a începe partida. Ilie zâmbește la rândul lui și-l invită din priviri pe Dobrin să de-a el prima pasă. Gică își aranjează lent gulerul tricoului, privește către steaua roșie de pe palatul Kremlin și șutează mingea fulgerător înspre stegulețul de corner dreapta al portughezilor. Mingea îi șterge freza lui Ronaldo și este prinsă din alergare de Lăcătuș, care demarase de nebun odată cu atingerea de balon. Marius pătrunde în careu, îl păcălește din fentă pe Guerreiro, se ciocnește inexplicabil și uluitor de Bruno Alvez, sărind peste bietul lusitan și aterizând în zvârcoliri vulcanice pe uriașul Pepe. Penalty!
Portughezii îl înconjoară pe arbitru amenințându-l sau implorându-l după caz, dar penaltiul rămâne definitiv. Dobay se îndreaptă cu mingea înspre punctul cu var. Portughezii se retrag din careu și într-o tăcere de stepă siberiană se aude fluierul arbitrului. Dobay șutează de pe loc, fără avânt, pe centrul porții. Goool! Din fericire, Patricio se aruncase deja în dreapta, astfel că mingea doar î-i știftuiește jambiera stângă, pârjolind liniar locul pe unde a trecut. Altfel, plasa porții se întinde ca un năvod la o vânătoare de balene, icnind din toate încheieturile.
Este abia secunda 30 a partidei și România conduce campioana Europei cu 1 la 0. Băieții noștri se strâng în jurul lui Dobay, stârnind o mică horă a bucuriei. De pe margine Lazlo Boloni îl îndeamnă pe Baratki să se alăture bucuriei, dar nu mai e vreme, portughezi sunt cu balonul la mijlocul terenului, nerăbdători să egaleze. Arbitru fluieră și portughezii încep morișca de pase. Carvahlo, Silva  I, Silva II și bineînțeles Ronaldo. Meciul este frumos, are un ritm alert însă băieții noștri nu cedează. Belo și Vigu îl țin ca într-un clește pe Ronaldo, care neavând spor la fotbal, încearcă să impresioneze la circ, văicărindu-se pe gazon la orice atingere mai bărbătească. E deja minutul 20 și scorul este în continuare 1 la 0 pentru ai noștri. Dobrin pleacă în dribling de la mijlocul terenului ajunge în preajma careului lusitan, îl întoarce de două, trei ori pe Cedric, se apucă și de Pepe, se plictisește, zâmbește și întoarce mingea către Belodedici. De pe margine Angelo Niculescu urlă și-și smulge părul din cap, după ce în prealabil a dat de pământ cu șapca. Cornel Dinu i-o ridică de jos și i-o înapoiază scuturând-o de invizibile scame. Belodedici aruncă mingea înspre Hagi, Regele o preia și aleargă de-a lungul liniei de margine, îl driblează și el pe bietul Cedric, se oprește și șutează cu boltă înspre poarta lui Patricio. Ar fi putut fi un gol similar cu acela din partida cu Columbia, dar Patricio prinde mingea la vinclu! Aruncă balonul până la Carvahlo, acesta trece de presingul inexistent al lui Dobay și pasează înspre Andres Gomes. Acesta preia balonul fără oprire, îl by-pasează pe Balaci, se îndreaptă spre centru careului nostru aruncând mingea peste fundași, fix la întâlnirea cu lovitura de cap al lui Ronaldo. Este 1 la 1!
Băieții noștri se îndreaptă către centrul terenului, dar arbitru fluieră încheierea reprizei întâi. Ambele echipe se îndreaptă către vestiare. Deoarece nu a avut loc pe banca tehnică, fiind într-un continuu război cu federația de fotbal, marele Mircea Lucescu și-a găsit cu greu loc în tribuna din spatele băncii de rezervă. Agitat și gesticulând neobosit, Mircea Lucescu, dintr-un grup de suporteri pașnici ai lui Zenit Leningrad, cere introducere lui Romulus Gabor. Nu-i aude sau nu-i ia nimeni în considerare indicația tehnică. Pe culoarul jucătorilor, Cristoph Daum dă interviuri presei sportive de limbă germană, explicând faptul că s-a hotărât să ofere mai multe șanse jucătorilor români din campionate străine, cum ar fi de exemplu Lung junior sau Săpunaru de la Kayserispor. Pe de altă parte, deși l-a văzut doar făcând câteva sprinturi de încălzire de-a lungul primei reprize, lui Daum îi place foarte mult de Cămătaru, un jucător pe care-l vede foarte util pe postul de fundaș central cu veleități de fals 9.
Începe repriza a doua. În echipa noastră s-au făcut câteva schimbări. A ieșit Il Dio și a intrat Necula Tamango Răducanu, a ieșit Vigu și a intrat Emerich Dembrovski, a ieșit Baratki și a intrat Adrian Cobra Ilie. Văzând noua echipă din teren, știrea cum că o echipă de intervenție meșterește deja la remedierea scăpărilor radioactive de la Măgurele mi se pare nimic altceva decât o vorbă mincinoasă . Ce face Dorel cu mâna lui, nu mai dezleagă nici Dumnezeu din cer! Fluier de început. La lusitani au intrat Quaresma și Nani, dar nu văd în locul cui deoarece Lăcătuș are o altercație fără balon cu Pepe. Ambii jucători sunt pe gazon, zvârcolindu-se ca-ntr-un documentar BBC despre epilepsie. Arbitrul și jucătorii se strâng lângă cei doi. Nu-mi dau seama prea bine despre ce se întâmplă, faza seamăna mai degrabă cu o grămadă de rugby, în fine, doctorul Pompiliu Popescu îl conduce pe Lăcătuș la marginea terenului, iar pe Pepe îl conduce tot la margine, o ambulanță. Arbitru calmează spiritele și îi dă un cartonaș galben lui Lăcătuș și un cartonaș roșu lui Pepe. Partida se reia cu o minge de arbitru. Dobay cu fair play o oferă portughezilor șutând cu boltă înspre poarta lor. Din văzduh mingea cade spartă la picioarele lui Patricio. Arbitru îi arată un cartonaș galben lui Dobay pentru gest nesportiv. Fane reacționează și Virgil Economu îl schimbă imediat cu Rodion Cămila Cămătaru. Partida se reia, Quaresma declanșează morișca de pase a lusitanilor, și, oroare, Rică primește un gol printre picioare de la Nani, care a șutat de la 50 de metri, Rică fiind la 49 de metri de poarta noastră! Suntem conduși cu 2 la 1 și în echipa noastră au apărut disensiunile. Belo deoarece nu-ș permite să-l certe pe Rică, îl ceartă pe Gică Hagi! Decarul nostru se burzuluiește la Belo și îi face semn lui nea Puiu să-l schimbe. Acesta se conformează imediat și-l bagă pe Gică Popescu în locul lui Belo. Ronaldo protestează vehement față de această a 4-a schimbare a echipei noastre, dar laserul de la Măgurele să trăiască! De când cu radiațiile aste, tot anormalul e normal!
Partida reîncepe, Dobrin îi pasează lui Balaci, Ilie face un dribling scurt în fața lui Andre Gomes, înaintează, face un 1-2 cu Hagi, se îndreaptă spre centrul portughezilor și lansează o torpilă cu boltă perfectă spre punctul de întâlnire, fruntea golgheterului Cămătaru. Violența loviturii de cap cutremură plasa porții, deopotrivă cu întreaga asistență. Am egalat! Toată echipa noastră zburdă după Rodion. Ronaldo aplaudă discret reușita noastră. Cămătaru aleargă înspre prima cameră tv întâlnită, își ridică tricoul și putem citi textul tatuajului de pe piept: Who the fuck is Eugen Barbu?
Ne aflăm la jumătatea reprizei a doua, lusitani reîncep jocul. La noi Dan Petrescu e înlocuit de Ludovic Sătmăreanu și Dobrin de Lazlo Boloni. Angelo Niculescu bate cuba cu Dinu! Ronaldo nu mai zice nimic de aceste schimbări suplimentare și trece fulgerător cu mingea pe lângă jucătorii noștri, ajunge în preajma careului mare, zâmbește către fotografi și șutează năprasnic în vinclu nefericitului Rică. Suntem din nou conduși! Iese Tamango și intră Silviu Lung.
Cât timp băieții noștri reîncep partida sunt informat că operațiunea de remediere a scăpărilor radioactive continuă. Nu știu ce să zic, dar pe aici, pe stadion, nocturna dă semne minore de slăbiciune și parcă undeva deasupra Moscovei, dinspre Lubianka vine un nor negru. Pasele băieților nu par să mai aibă claritate și fantezie, Hagi pierde mingea în fața lui Nani care demarează în trombă înspre poarta lui Lung senior. Vigu, uitat pe teren de banca noastră tehnică, îi iese în întâmpinare și-l seceră irefutabil. Arbitru fluieră lovitură liberă pentru Ronaldo și eliminare pentru Vigu. Ronaldo își potrivește balonul, se dă câțiva pași în spate, își pune mâinile în șold și așteaptă fluierul arbitrului. Lung dirijează zidul din fața sa. Ronaldo șutează, Silviu e pe minge, dar, vai, Cămătaru deviază mingea cu capul direct în vinclu! E 3 la 2! Portughezii îl ridică-n brațe pe Ronaldo, ai noștri sunt căzuți la pământ fizic și moral.
Arbitru îndeamnă echipa României să reînceapă jocul, dar băieții simt că au plumb în picioare și-n privire. Știri de ultim moment spun că deja celebra echipă de tehnicieni repară de zor circuitele complicate ale laserului de la Măgurele. Nu cunoaștem rezultatele acestei munci, dar tare mi-e teamă că efectele scăpărilor radioactive s-au întețit. După cum apare scris și pe burtiera postului nostru tv, criza politică din România s-a încheiat, președintele Iohanis a acceptat noul guvern propus de PSD, guvernul Nicu Văcăroiu 2! Între timp portughezi mai fac o schimbare...iese Ronaldo! Doamne Dumnezeule, pe teren echipa României pierde cu ușurință balonul și primește un nou gol! De astă dată, golul a fost înscris după o sarabandă de driblinguri a noului intrat pe teren, nimeni altul decât celebra perla a Mozambicului, Eusébio da Silva Ferreira! Iar pe margine se pregătește să intre Figo la ei, și la noi tocmai a fost găsit Romulus Gabor! Auleo, Doamne ferește și apară, lângă Gabor, care primește ultime indicații de la Mihai Stoichiță, se află nimeni altul decât Dorin Semeghin! Ajutor, vă rog opriți echipa tehnică de la Măgurele! Ceva nu merge bine! S-au inversat polii dezastrului radioactiv! Ăștia ne omoară pe toți!
Intră Figo la ei, la noi Gabor...

Ajutor, faceți dracului ceva! Salvați Omenirea, opriți meseriași de la Măgurele! Totul a luat-o razna, Doamne Dumnezeule Mare! Dar uite, ăla de la tribuna oficială, care-i dă scatoalce lui Putin, nu e Stalin?....

luni, 5 iunie 2017

007



Mi-am propus la un moment dat, pe la începutul primăverii, să văd/revăd seria de filme Bond, James Bond, adică 007. Experiența vizionării a fost una pe deplin încântătoare. James Bond reprezintă acel gen de film care pe de-o parte nu se ia în serios, pe de altă parte tot ceea ce vezi pe pânza de cinema este aproape fără cusur. Filmul nu e viață, spune o vorbă printre oamenii de film. Și așa și e, filmul (reușit) nu e viața pe care noi o trăim zi de zi, ci e viața pe care o descoperim/imaginăm hoțește printr-o gaură de cheie enigmatică, printr-o crăpătură îngustă de gard. Acolo, dincolo de aceste obstacole, totul e permis, credibil. Acordul spectatorului cu filmul este unul conștient, acceptăm visul, înghițim minciuna, dar totul trebuie să fie perfect. Iar seria Bond tocmai acest lucru îl face perfect, minte convingător.
Seria de aventuri a năstrușnicului agent britanic este înainte de orice, victoria ambiției lui Albert R. Broccoli. Producătorul american a crezut în succesul personajului mai mult decât oricine altcineva. Toată seria de episoade alerte, comice sau serioase, a supraviețuit deceniilor grație obsesiei lui Cubby (A.R. Broccoli pentru intimi). Voi aminti în rândurile următoare câteva aspecte proprii succesului seriei de spionaj (m-am oprit la șapte...).
1. Inventivitatea
Reușita unui film este de obicei rezultanta nematematică dintre fixația unui regizor (sau producător) și victoria financiară de la box-office. Multe filme se opresc în pragul imaginației regizorului, devenind ulterior filme de autor, neînțelese pe deplin, apărute prea devreme, etc, etc. Cubby cred că a fost înainte de producător mercantil unor copil mare îndrăgostit de perfecțiunea personajelor de celuloid. James Bond este un astfel de personaj, un superman fără puteri supranaturale. Vorba propagandei comuniste, un Om dintre oameni. Succesul lui 007 a însemnat înainte de orice imaginația debordantă, fără limite și de multe ori copilărească. Născut ca personaj în plin Război Rece, personajul Bond a îmbrăcat hlamida inteliginței și a sarcasmului princiar. Bond nu putea fi decât britanic, o specie astăzi dispărută chiar din regatul mai Commonwealth (ca mixtură etnică) decât altădată. Caruselul întâmplărilor se succed în ritmul clasic al filmelor de gen, însă happy end-ul apare pe căi diferite (cel puțin în seriile ante Daniel Craig), găsind rezolvări la situații limită dintr-o panoplie de soluții demne de un Nostradamus avant la lettre. Și spectatorul acceptă soluțiile găsite, fermecat fiind de naturalețea personajului (Daniel Craig e prea mult Die Hard câteodată...)
2. Cascadoriile
O coloratură specifică seriei o reprezintă cascadoriile. Într-o epocă vitregită de perfecțiunea CGI-ului, cascadoriile seriei au ceva vintage, meșteșugăresc. Revedeți urmăririle schiorilor din epoca Connery, trecând prin Moore și pâna la Pierce! Sunt fabuloase, observi trucajul din spatele lui 007, pânze vălurite a la Mack Sennett, și accepți iluzia spășit. e de multe ori un simptom tipic copilului care-și vede părinții punându-i cadoul sub brad, dar el crede tot mai acerb în Moș Crăciun! Fără seria galopantă de cascadorii (pe schiuri, sub ape, urmări cu mașini pe serpentine sau lansări cu parașuta), James Bond n-ar fi fost 007 nicicând (am zis!);
3. Tema muzicală.
Nu cred că e iubitor de cinema care să nu fi fredonat o dată tema muzicală a filmului. Reușita seriei Bond este aceea că melodiei lui James Barry și Monty Norman, toate celelalte episoade ale seriei au reușit să propună/adauge noi și noi teme muzicale, susținute de voci importante ale entertainment, melodii care au cunoscut la rândul lor, un extraordinar succes de public. Rememorați sau căutați pe Youtube ritmurile interpretate de Nancy Sinatra, Shirley Bassey, Tina Turner sau Madonna. Sau poate Paul McCartney ori Duran Duran (preferatul meu);
4. Personajul principal.
Mda, aici s-ar putea scrie enorm de mult și enorm de pătimaș. Fanii, răsfirați pe generații de vârstă dar uniți sub umbra dominatoare a agentului Majestății sale, sunt tentați de multe ori să atribuie variate poziții în clasamentul All time al interpreților lui James Bond. Revăzând seria mi-am dat seama că aceasta este una din marile greșeli și nedreptăți făcute actorilor seriei. Fiecare James Bond a fost interpretat într-o asemenea manieră că s-a reușit pe de-o parte să se dea continuitate credibilă personajului, și pe de altă parte a existat și libertatea fiecărui actor de-aș construi personajul credibil în felul său.
Într-un clasament personal al interpreților lui James Bond nu le-am acorda neapărat note și poziții ierarhice, considerând că fiecare a fost perfect în felului său.
- Daniel Craig, nu este Bondul meu preferat de fel, personajul mi se pare mult prea mult a fi... Daniel Craig, însă jocul său e fără reproș;
- Pierce Brosnan, mi se pare de departe cel ce a înțeles cel mai bine alchimia de succes dintre 007 și spectator. Mi-au plăcut filmele sale și l-am simțit mai puțin cabotin decât Roger Moore. Bond-ul său deși avea mereu un zâmbet în colțul gurii, mi s-a părut mereu credibil (cât de credibil poate fi un super erou, desigur);
- Timoty Dalton, mi s-a părut pe de o parte un soi de Daniel Craig avant la lettre, adică un Bond mult mai războinic și pe de altă parte, un actor nefericit care ar fi meritat mai multe filme din serie;
- Roger Moore, a fost Bond-ul meu preferat în perioada adolescenței (VHS tempora!). Interpretarea sa  mi s-a părut o continuă și perfect dirijată explozie de șarm și bună dispoziție. Totodată în filmele sale mi s-a părut la un moment dat o anumită neliniște referitoare la atractivitatea personajului. Astfel James Bond este încărcat de gadgeturi și situați neverosimile, și dese apropouri la vârsta sa (de pildă, dialogurile cu Moneypenny pierzând din amplitudine cu fiecare scenă). For your eyes only, de exemplu mi s-a părut fără suflu și plin de stereotipii;
- George Lazenby este nefericitul inocent al întregii serii. Ivit între două filme cu Sean Connery, din motive pe care nu le pricep, săracul Lazenby a fost, și este considerat oaia neagra a seriei. Mie personal Bondul lui Lazenby mi s-a părut perfect angrenat în personajul construit amonte de Sean Connery. Din păcate, părerea mea nu contează, Lazenby a căzut într-un con de umbră, cariera lui filmică îmbogățindu-se cu personaje western sau cu serii Emanuelle, aka Silvia Kristel;
- Sean Connery a fost cel dintâi James Bond (Dr. No, în 1962). A apărut în 7 filme din serie, la fel ca Moore, are meritul de-a fi dat consistență și credibilitate personajului. Personal, Connery îmi place ca actor, dar în serie, paradoxal, nu prinde podiumul preferințelor personale. Bașca este și protagonistului unui episod nereușit, plictisitorul film din 1967, You Only Live Twice.
5. Sexismul macho
James Bond pe lângă prestanță, eleganță, inteligență este și personajul care a răspândit cel mai mult în cultura de masă cinematografică ideea de sexism macho. În lumea egalității de sex, de astăzi, dominația masculină a personajului, în special cea din seria anilor 60-70, pare nefirească și de neconceput la standardele actuale. Și totuși, femeile lumii Bond par să existe doar pentru satisfacerea plăcerilor lui Bond, James Bond. Agentul 007 pare să reușească pe celuloid tot ceea ce spectatorii din sală visează cu ochii deschiși în clarobscurul propriilor dormitoare;
6. Roluri feminine
Chiar dacă personajele feminine au fost concepute prin atitudini de supunere caricaturizată, rămâne de semnalat faptul că seria Bond a reușit să impună un tipar, cel al Bond Girls, dar și faptul că pentru cele mai multe dintre interprete, apariția într-un film din serie a însemnat maximum unei cariere sau ocazia relansării ei. Rămân interesante abordările mișcătoare, unduitoare din cazul personajelor sexului slab. Mai întâi se flutură imaginea unui personaj, Monneypenny, și a unei situații de etern conflict dual în interpretări, după care se trece înspre relații bicolore definitorii, Bond și agentele secrete, glaciale în etalarea profesionalismul lor ucigător sau amante iremediabil pierdute la umbra pieptului frumosului agent. Rămâne interesant faptul că trecerea anilor asupra seriei a adus cu sine și modificări de gen (feminin, în cazul de față). Dezvoltarea conceptului universal al egalității dintre om și femeie, plus înfoierea feminismului în lumea occidentală, a condus la impunerea unei femei ca șefă a lui Bond, masculul suprem (aka M). De bună seamă doar talentul lui Judi Dench n-ar fi fost suficient pentru succesul personajului, cred că aici a fost și amestecul de real cu imaginație din jocul plin de nuanțe și apropouri la fermitatea fostului ministru Margaret Thatcher sau poate o similitudine în umbră la adresa Majestății Sale Regina Angliei, Elisabeta a II-a;
7. Personaje negative
Alternativa la pozitivismul dominant al personajului Bond îl reprezintă desigur, personajul negativ. Aici seria 007 a reușit, poate mai puternic decât în cazul personajelor feminine (menținute în multe cadre strict la jocul carnalității decât al talentului), să construiască, de multe ori din jocuri de umbre și așteptări, personaje malefice credibile. Am revăzut o serie foarte bună de actori puternici, credibili și care au reușit să de-a replica potrivită pozitivismului iradiant al lui 007. Amintesc câteva nume: Adolfo Celi, Telly Savalas, Yaphet Kotto, Richard Kiel,  Louis Jordain, Cristopher Walken, Sean Bean, Toby Stephens, Mads Mikkelsen sau Javier Bardem.
(http://www.007.com/characters/the-bonds/)

PS In perioada pregătirii acestei postări, James Bond-ul Roger Moore a murit. Evitând prostia jurnalistica româneasca, aia cu a plecat într-o lume mai buna, s-a dus sa salveze Raiul de organizația terorista Spectre, bla, bla, încheiem cu un britanic RIP Roger, halal sa-ți fie, ai reușit ceea ce lui James Bond nu i s-a întâmplat niciodată, sa moara.

duminică, 7 mai 2017

Pseudo cronica de film

M-am dus sa vad Gardienii Universului, volumul 2, la Mega Mall, in 4D! A fost interesant si de la un punct incolo chiar obositor, dureros de-a dreptul. M-au zmucit masinariile alea pana n-am mai stiu de mine, ce mai! Dar a fost super misto! Scump, dar frumos.
Dar ce mi-a placut si mai mult a fost altceva. Dupa ce am dat aproape 50 de lei pe bilet si ochelarii 3D, intru in sala, incepe filmul si cei de la Mega Mall incep sa curga pe ecran un pomelnic de boli ce n-ar fi recomandabil sa le ai daca vrei sa vezi filmul tip 4D. Adica dupa ce ai intrat in sala, dupa ce ti-ai luat bilet, ti se spune ca de fapt nu ai facut o alegere prea buna...daca ti la sanatatea ta, desigur....
Pe urma si mai misto a fost faptul ca sala era pe jumatate plina cu copii pana in 10 ani, veniti cu parintii si desigur entuziasmati de ceea ce urma sa se intampla (si chiar au fost cei mai fericiti de acolo!). Inainte sa inceapa filmul prorpiu zis, apare si etichetarea CNA, 12+!!! Adica aia de la casa de bilete au vandut linistiti bilete unor copii sub varsta indicata!! Bineinteles ca aici e si vina parintilor care nu se intereseaza despre film inainte de a veni la cinema....
Asta e frumos in Patria nostra, acest habarnism dus la nivel aproape academic. Legile sunt facute sa fie acolo, sa ne aliniem cu Europa vestica, dar la modul strict declarativ, nu aplicat.
Bravos, natiune!

duminică, 2 aprilie 2017

O poveste despre radio-ul bucurestean


Este evident pentru multă lume că în competiția mass media dintre radio și televiziune, radio-ul a pierdut și bătăile și războiul. Înainte de 89 radio de stat avea un soi de parfum personal, ceva cu iz de intelectualism și culturnik, ce s-a păstrat și peste ani în memoria de multe ori falsă a celor mai mulți. Faptul că erau doar voci și nu chipuri, vedetele radioului nu au apucat să escaladeze niciun soclu al admirației auditoriului. Bocăneț sau Vornicu, de exemplu, stau mult mai bine la indicele de popularitate.
După 1989 radioul a apucat drumul independenței, însă nu a reușit niciun moment să prezinte auditoriului vreo vedetă dintre rândurile sale. Cei care au scos capul cumva au fost împinși din spate de succesele tv (cârcotașii, de exemplu) sau chiar trusturi majore tv (matinalul de la Zu al grupului Voiculescu, Intact) care au aveau și ambiții pe undele megaherțiene.
Personal am încercat pe la jumătatea anilor 90 să-mi fac un drum prin lumea radioului. Am ținut o rubrică, Colțul Pârâciosului, la Radio Tineret (3 Net, de azi) în cadrul emisiunii moderate de Irina Iana Baltă sau apariții spontane și inedite alături de Filip Stoler la matinalul Uniplus. Deși exista feedback pozitiv de la ascultători, nu același feedback s-a făcut simțit dinspre casieria Radio Tineret sau Uniplus. N-am disperat, m-am înarmat cu un optimism nefiresc pentru mine, mi-am făcut un dosar tip portofoliul cu idei de rubricii ale unei emisiuni independente de radio și am luat la pas redacțiile radiourilor bucureștene. Bineînțeles totul a fost un eșec liniar deplin. Ori se uitau la mine ca la mașini străine, ori îmi spunea că exact acest tip de emisiune au și ei în program (sic!). La ultimul post de radio din lista mea itinerantă, Radio Total, m-am întâlnit cu un tip care, culmea, m-a ascultat pe îndelete și pentru că era vineri, a rămas ca luni să definitivăm cumva intenția mea de colaborare. Când a venit ziua de luni aveam să aflu că respectivul fusese director de programe în cadrul postului dar fusese dat afară/demisionase în perioada week-end-ului! Totul se disipase în văzduh....
Recent, m-am gândit că poate generația aceea obtuză la a cărei ușă bătusem cu dosarul meu de idei o fi dispărut, din cauze naturale sau de ineficiență economică, și deci e momentul pentru o nouă încercare. De data asta propunerea a fost destul de personalizată, scriindu-le via email despre o colaborare direcționată dinspre și asupra celor de vârstă 50+. Părerea mea este că societatea românescă contemporană face în general o pauză de atenție asupra celor cu vârste cuprinse între 35+ și 50+. Toată media gravitează în cercuri doar asupra tinerilor rebeli și a pensionarilor încremeniți în proiect. Fiecare generație e tratată în cheie simplistă și generalizatoare.
Am trimis mesajul către radiourile: Virgin, Guerrilla, RockFm, SmartFm, Magic și DigiFm. Așa cum ai primit răspuns tu care citești postarea asta, așa am primit și eu.
Ce m-a mirat cel mai mult nu a fost absența vreunei oferte, cât mai ales tăcerea (de aur) pogorâtă dinspre ei. De fapt, este o tăcere tipică pentru lipsa de considerație și proastă creștere, desigur. Pentru ei, nu eram atât un anonim, cât mai ales eram Ascultătorul, rău, bun, eram ascultătorul, rațiunea pentru care ei există.

marți, 28 martie 2017

Cronica de film

Ar trebui spus Cronică de film Serial, dar deh....

11.22.63
O bijuterie de serial în 8 episoade, o călătorie în timpul când avea să fie omorât Kennedy. Dacă se acceptă idea călătoriei în timp, atunci serialul captează privitorul, nu atât datorită poveștii alerte politico-polițiste, cât mai ales poveștii de dragoste dintre personajele interpretate de James Franco și Sarah Gordon. Pe ea am descoperit-o aici, însă el abia aici mi s-a părut, în sfârșit, actor Actor! James Franco domină teatral orice scenă din serial și pare departe de stilul cabotin-glumeț din ”filme” de succes.
8/10

Agentul Carter
Din vasta serie a eroilor MARVEL, agenta Carter (fostă amică de a căpitanului America) reușește să lege o poveste vreme de 2 serii de episoade. Atmosfera postbelică este redată perfect, cu atenție la detalii, iar ceea ce interpretează Hayley Atwell devine încet, încet credibil. desigur, devine credil totul atâta timp cât accepți povestea științifico-fantastică propusă de Marvel...
Oricum mi s-a părut mult mai închegată povestea, asta în raport cu producțiile similare gen Agenții SHIELDS,  sau Luke Cage sau Flash. Poate cu excepția lui Flash, celelalte sunt obositor de previzibile ca scenariu și personajele sunt redate mecanic în două nuanțe rău-bun.
7/10

Gotham
Un serial dezvoltat la umbra universului Batman, un mod de povestire pe două planuri: unul alert, cu personaje tip unicat și viață efemeră (cât un episod) și doi, un plan subteran, transparent, strâns legat de firul narativ principal al seriei (dedesupturile crimei părinților viitorului Batman).
Actorul principal, Ben McKenzie, își conduce veridic personajul de-a lungul episoadelor, dar mai atractiv decât jocul actoricesc este izbitoarea asemănare cu marele nostru Ștefan Iordache!
8/10

luni, 13 martie 2017

Cronica de fim

La Grande Guerra
Un film despre realitatea hâdă a războiului, fie chiar și patriotic. Departe de reprezentările clasicizate a eroismelor de conjuctură/propagandistice, filmul lui Mario Monicelli marchează drumul spre independență a Italiei de astăzi prin acțiunile a doi soldați umbriți de păcatul omenesc al lașității. O atitudine blamabilă și redată în nuanțe variate de cei doi actori, până la un punct limită, peste care filmul/viața nu poate trece (fără spoilere, sic).
Pentru spectatorul român contemporan, jocul celor doi pare o reflecție în oglindă a lui Grigore Vasiliu-Birlic (Alberto Sordi) sau Iurie Darie (Vittorio Gassman), garde proportions, bien sur.
8/10

Plein soleil
Înainte de succesul Talentatului domn Matt Damon, Ripley, scenariul Patriciei Highsmith i-a oferit tripletei Delon-Ronet-Laforet ocazia de a sclipi sub ochiul regizoral al lui Rene Clement. Trista poveste a triunghiului amoros avea să fie debutul a două decenii de dominației cinefilă a lui Alain Delon. Aici, Delon, este un o forță brută, neșlefuită, iar privirea-i (bleu ciel) celebră marchează scenele aidoma unui personaj suplimentar.
7,5/10

La Piscine
Romy Schneider (de aici)
Două povești confuze de dragoste conduc firul narativ al filmului. Derulat într-o atmosferă  de lentoare oblomoviană, Maurice Renot, poreclit de presa cinefilă franceză, l`autre Delon, reface duetul din Plein Soleil, și fără nicio intenție de spoiler, cinematica relației celor doi se încheie similar. Separat de alchimia personajelor/actorilor (Delon, Ronet, Scheneider, Birkin), filmul are un parfum inefabil de clasicizare în timp real. Exceptând alternanța conflictual-masculină a celor doi, marchează derularea filmului jocul lui Romy Schneider, un amestec halucinogen de frumusețe necosmetizată și talent teatral nativ.
Finalul filmului pare un pic forțat de scenariști, gratuit și previzibil.
7/10

luni, 13 februarie 2017

Cronica de film

Arrival
Regizat cuminte, școlărește filmul nu are niciun moment de reținut. Curgerea este lină și plictisitoare. La moliciunea scenariului se adaugă și lipsa oricărei alchimii dintre personaje/actorii principali. S-a vrut un SF cerebral, dar ...
5/10


The Accountant
Se pare că a devenit o modă pe la Hollywood, ca actorii importanți, din când în când să-și răsfețe ego-ul și fanii cu pelicule de tipul Rambo-007. Ben Affleck, aidoma lui Denzel Washington în Equlizer sau John Wick-ul lui Keanu Reeves, își construielște și el un astfel de personaj, distant, plin de mister și ucigător de eficient. Ben Affleck construiește relativ credibil carcasa personajului său, și prin dominarea partenerilor din film, încheagă rotund un act artistic onest, ferindu-se inteligent de stridențele acestui gen de personaje.
6,5/10

Sausage Party
Seth Rogen cred că atunci când era mic, dorea să ajungă Woody Allen când o fi mare. Înarmat suficient cu ceea ce se numește umor made in USA (fart jokes & co), Seth se implică în film, ba actor (voce), ba scenarist și reușește cam tot atât cât a izbândit și cu Interviul sau Superbad. Nu e bine, dar nici rău. De fapt, șocul mare al acestui film este halucinanta impresie de uluială și nefiresc, că atunci când vezi un film de animație (gen dedicat copilăriei prin excelență), privești de fapt un film +18, plin de glume și apropouri fără perdea (scena finală mustește de happy-end!).
7/10

The Handmaiden
Ce reușește Chan woo-Park în acest film, face ca toate pelicule de mai sus să pară simple filme dentare, prin comparație. Construit din 3 puncte de vedere ale aceleiași povești, Park se joacă efectiv cu spectatorul, plimbându-l cu grație prin toate stările posibile. Niciun cadru nou nu-ți aduce confirmarea imagini împlinite de până atunci. Recenzia la un astfel de film trebuie făcută doar de un poet, un astfel de film nu se povestește, l-ai păta irefutabil.
9/10

Apreciaza: