miercuri, 24 ianuarie 2018

Gainsbourg

Recent am văzut o comedioară trăznită franțuzească, bineînțeles, ”Dacă aș fi fost bărbat”. În rolul principal masculin am găsit un tip care semăna izbitor cu Serge Gainsbourg. M-am gândit că nu poate fi vorba de vreun necunoscut fiu al cantautorului francez, dar totuși am dat un google it după numele lui, Eric Elmosnino. Așa aveam să-l descopăr pe laureatul premiului Caesar pe anul 2011 și rolul său minunat din filmul ”Gainsbourg, o viață eroică



Bașca, aidoma unei tușe de culoare, în film, rolul tătălui lui Serge Gainsbourg este jucat de românul nostru Răzvan Vasilescu, și o face foarte bine spunându-și replicile și-n franceză, și-n rusă (Serge provine dintr-o familie de evrei ruși), într-un soi de efect a la Elvira Popesco.
Pentru spectatorul român Serge Gainsbourg nu e prea cunoscut, cu excepția hitului Je t'aime, care a circulat la vremea lui într-o formă underground, cenzura ceaușistă fiind mai catolică decât Papa de la Roma. În rest, tăcere. 
Filmul regizat și gândit de Joann Sfar, un pictor de imagini din stirpea lui Terry Gilliam, derulează firul vieții artistului din vremea copilăriei în Parisul ocupat și până la sfârșitul din vremea căderii Cortinei de Fier. Construcția filmului se bazează pe patru piloni de Iubire: relația cu părinții , relațiile cu femeile vieții sale, Bardot și Birkin, și Sinele său (viziune artistică regizorală similară Labirintul lui Pan...). Filmul curge printre aceste repere dezvăluind/confirmând spectatorului sursele inventivității și geniului creativ ale lui Serge Gainsbourg.
Înainte de fi șocant sau ostentativ-provocator, Serge a fost un compozitor și cântăreț talentat, nefiind  nicidecum omul unui singur hit, cum trist se întâmplă cu starurile din zilele noastre. 
De fapt, și aici atingem un alt plan, Serge ca și Johnny Hallyday sau France Gall, ca să îi amintesc pe cei mai recent dispăruți dintre noi, artiști cu cariere unanim recunoscute, cel puțin în lumea francofonă și nu numai, ei bine, aceștia fac parte din generația post război, cei născuți la finalul anilor 40 și care la 18...20 ani și-au afirmat poziția și atitudinea non-conformistă, destabilizând o lume artistică traumatizată de urmările războiului și incapabilă de revirimente explozive ca-n anii 1920. Atitudinea tinerilor se manifesta în toată lumea liberă (Beatles în Anglia, Elvis în SUA). Țările comuniste construiau ierarhic Omul Nou, și deci nu aveau astfel de explozii necontrolate în desfășurare sau efecte.
Urmăream filmul dedicat acestui promotor al viciilor (sex + tutun, cel puțin), pe urmă îmi aduceam aminte de un număr dedicat de Paris Match memoriei lui Johnny Hallyday și mă gândeam ”noi, români, de ce nu facem așa ceva? Dar dacă am face un asemenea film, cui i l-am dedica? Care ar fi artiștii a căror viața ar fi atractivă, pasională (peste nivelul de interes al unui documentar, bineînțeles)? Hariclea Darclee este eroina unui film propagandistic, iar încercările de ecranizare ale vieților unui Eminescu sau Creangă sunt niște fiasco-uri perfecte. Deci?
Primul gând mi-a fost înspre formația Phoenix, perioada de debut bănățeană și până la evadarea din RSR. Ar fi putut ieși ceva deși muzica lor mi se pare că se adresează (este înțeleasă) în special, publicului român. Influențele etno din rockul lor îi leagă prea mult de România (asta nu e defel rău, dar emoția ar fi strict cantonată geografic, nelăsând loc empatiei globalizate).
În fine, personajul care ar putea fi buricul spiralei de interes într-un astfel de film, cred că ar fi Adrian Păunescu. Scenariu s-ar mula perfect pe lupta eternă dintre Artistul (poetul) și omul (caracterul) Păunescu. Plus și Minus față-n față! Eden și mocirlă! Păunescu, viața lui ar putea fi harta comportamentală a României roșii. 
Și el a fost un copil al post-războiului, crescut în vitregiile instaurării puterii populare, martor la agresiunea Statului asupra propriilor cetățeni, învață minciuna și ipocrizia pas cu pas. Ușurința în versificare e aptitudinea sub care Partidul îl adoptă. Îmbracă hlamida proletcultismului și urcă scara socială dejistă, pe urmă ceaușistă. Poetul și omul se zbat în aceiași ființă. Filmul crește, și aidoma peliculei lui Sfar, există un moment definitoriu (al filmului), și anume constituirea Cenaclului Flacăra. Scenariu are o creștere emoțională vizibilă, Păunescu ajunge în SUA, este impresionat de Bob Dylan (ok, își bate joc de interviul cu Eliade după cum i-a cerut-o Partidul...), se reîntoarce acasă și inventează cenaclu. Aici văd un moment foarte important, Cenacul este victoria Poetului, ultima, în fața omului Păunescu. După asta încolo începe căderea. Cenaclu se transformă într-un malaxor de osanale la adresa lui Ceaușescu, de bani (nenumărați) pentru Păunescu și, mai ales, de creare a Republicii Păunescu (o lume fără limite pentru Bard).
De aici încolo, până la finalul flegmelor populare de la gardul ambasadei SUA (un time-lapse al secvenței împușcării cuplului Ceaușescu la Târgoviște), regizorul/scenaristul poate colora filmul cu episoade de tipul, scheme tip pentru succesul de scenă al tinerelor soliste (e vremea când mișcarea #meetoo nu poate fi închipuită, nicidecum acceptată) sau partide memorabile de fotbal, în care Bardul este epicentrul jocului, fiind concomitent 3 în 1, adică Dobrin, Balaci și Hagi toți în Păunescu, ca talent (sic) la figurat și ca greutate fizică, la propriu.
Da, un film despre Păunescu ar umple un gol existent, și anume acela al redării lumii din spatele conceptelor alb-negru despre epoca comunistă. Lupta interioară, instinctul de supraviețuire, cred că ar putea fi destul de bine exprimate despre biografia romanțată sau nu a lui Adrian Păunescu.

luni, 8 ianuarie 2018

Gică Petrescu

Dacă nu ai ce face sâmbăta noaptea, ascultă pe Radio Cultural emisiunea Music Show realizată de Radu Croitoru și invitatul său permanent, Horia Moculescu. Tema emisiunii este una simplă, străvezie, și anume spulberarea colbului uitării de peste amintirea unor Voci ale muzicii ușoare românești. Inițiator și susținător al emisiunii (și ideii, desigur) este acest Cornel Dinu al portativului, dl. Horia Moculescu. Fermăcător este faptul că tema emisiunii este o necunoscută nu doar pentru noi, ascultătorii, cât și pentru realizatorul ei, dl. Croitoru. Este de-a dreptul ucigătoare candoarea acestui ieșean care se minunează odată cu noi despre biografiile cântăreților sau compozitorilor români povestite hâtru de Horia Moculescu.
Ediția din 6 ianuarie 2018 a fost dedicată memoriei marelui nenea Gică Petrescu. Horia i-a povestit pe îndelete lui Radu, aidoma unui bunic ce-i șoptește o poveste nepotului preferat, despre cine a fost  și ce a reprezentat Gică Petrescu în muzica românească. Răducu auzise de Gică Petrescu, așa cum (probabil) auzise și de echipa de fotbal FC Barcelona, dar să intre în amănunte, nu putea defel.  Era realizatorul principal al emisiunii, dar în același timp era și întâiul beneficiar al informațiilor difuzate în eter.
Horia Moculescu l-a lăudat cum se cuvine pe nea Gică, l-a asemuit cu Maurice Chevalier, ba chiar l-a urcat valoric peste cântărețul francez (!), însă când a amintit de reprezentația de la sala Olympia din 1965 (o acțiune propagandistic-culturală a României comunizate), a ținut să precizeze caustic că nu a fost singurul care a cântat la Olympia, deci nu e chiar așa mare scofală, în fine...
În afară de rememorarea șlagărelor lui Gică Petrescu, Horia a imprimat discuției și un alt parcurs, anume faptul că pentru un Artist cu peste șase decenii de activitate, publicul român nu a știut decât să întrețină glumele proaste legate de vârsta maestrului (seria nesfârșită de glume din ciclu Tutankamon & co). Replicile anemice ale lui Radu (vai, cum, publicul român?! Români îl divinizează pe Maestru, etc, etc) n-au făcut decât să sublinieze drama trăită de acest artist. 
Debutează în România interbelică, urcă treptele afirmării vreme de circa  15 ani (1933-1948), atinge o anumită popularitate și pe urmă dispare până pe la moartea lui Stalin. Reapare pe discuri Electrecord cu prostioare propagandistice (podul Grant, Vin cicliștii etc), urmând ca încet, încet să părăsească ritmurile care l-au făcut celebru, de tango, foxtrot sau vals și să se reinventeze în melodii populare de petrecere.
Din nefericire, atâta vreme cât a trăit, și mai ales după Decembrie 1989 nu a s-a găsit nimeni, dacă nu profesionist, măcar curios, în a dezvălui adevărata viață artistică a lui Gică Petrescu. De aia după el vor rămâne mereu glumele proaste ale publicului care l-a iubit atât de mult (!), după cum bine aminte Horia Moculescu de zgârcenia sa sau de escapadele de prin culise.
Vor rămâne toate aceste tâmpenii pentru că deși Google răspunde în circa 0,57 de secunde la întrebarea Gică Petrescu, singurele răspunsuri vor fi tot cele din eterna Wikipedia neactualizată sau reportajele din finalul vieții de pe siteurile Click, Evenimentul, Jurnalul sau Wowbiz.
Da, așa cum nu există strada Gică Petrescu (sau Doina Badea ori Aurelian Andreescu, etc), nu există niciun site dedicat Maestrului.

joi, 28 decembrie 2017

Era ok și la 60

Teatrul Godot găzduiește în neortodoxa-i sală spectacolul lui Răzvan Vasilescu, Era ok și la 60. Dl.Vasilescu este la ora actuală unul dintre fruntașii box office-ului artei românești. Numele său atrage, personajele impun în interpretarea sa. Astfel că venind pe această turnantă a succesului de casă și a încrederii de sine, dl. Vasilescu se expune publicului său fidel într-un soi de monolog pseudo-intimist, vreme de circa 60 de minute, pe scena restaurantului ”Teatru Godot”.
Dacă acest spectacol avea loc înainte de 1990 sau înainte de apariția internetului, ar fi fost un succes de necontestat, dar așa... Astăzi spectacolul dl. Vasilescu se ia la trântă cu showuri similare ale lui Mike Tyson sau Billy Crystal (dacă ar fi să le amintim cel puțin pe cele ce pot fi văzute pe HBO GO cu subtitrare, altfel pe YouTube fiind alte mii de showuri similare) și pierde rușinos competiția. De ce?
Simplu. Un astfel de spectacol reclamă în primul rând sinceritate față de spectator. În momentul când artistic atingi un prag înalt, dominant, aparițiile pe o scenă se traduc în evenimente cu impact major. Publicul român își divinizează vedetele, le acceptă micile derapaje (chiar mă întreb cum ar fi reacționat publicul la un #metoo aruncat asupra renumelui de Don Juan al lui Sergiu Nicolaescu - dacă mai trăia, desigur - sau Ile Năstase ori Florin Piersic?), așa și spectacolul dl Vasilescu a început în aplauzele și chicotelile unui public avid să râdă, să se bucure și să-și răsplătească idolul cu aplauze necontenite. Din păcate, spectacolul e fals și, mai grav, prost construit. Se pornește pe o pantă intimă, a destăinuirilor proprii, dar continuarea este una bâlbâită, peticită cu glumițe captatio benevolentiae și triste derapaje de logică. Textul recitat este șerpuitor în jurul imaginii soției (autoritare ca orice soție, desigur), dar mai încolo această cărare este abandonată și se bat câmpii cu amintiri roz despre nu știm ce copilă tânără fermecată de sexagenarul actor, după care revenim voioși la soție pentru că...
Eșecul spectacolului dl. Vasilescu rezultă tocmai din neînțelegerea raportului dintre actor Actor și publicul său fidelizat. Dl. Vasilescu uită că el nu este un imberb stand-up comedy man (din tagma Costel, Bordea etc) care în lipsă de mesaj învârte aceleași glume despre dezvirginare, prima beție ... Nu, dl Vasilescu are ce să spună pe o scenă sau cel puțin ar trebui să aibă. Cariera-i de până acum ar trebui să-i fie sursă îndestulătoare pentru o oră de show. I-aș sugera să vadă măcar o dată spectacolul lui Billy Crystal, ”700 de duminici” și sunt sigur că va înțelege unde bat.
Încheind, spectacolul e slab. Plin de gafe de logică, de ar fi să amintesc câteva: într-un decembrie comemorativ, te apuci să spui că totuși comunismul nu a fost așa rău, că nu e rău de fel, uite, în Franța, de exemplu, Partidul Comunist este o forță politică importantă, de ce n-ar fi și la noi (?!)...desigur, nu acum, dar în viitor de ce nu.... Sau eterna harababură din capul multora, se amintesc anii 60, se ia lumea artistică occidentală și se suprapune peste cea românească. Elvis, Rolling Stones sau Beatles aveau celebritatea lui Justin Biber în închisa societate dejistă sau pre-ceaușistă! Vorbim de mișcare hippy în România Socialistă și avem tupeul să punem semnul egal între realitatea de atunci și Woodstock! Și câte și mai câte, păcat.
Păcat.

Apreciaza: