O, tempora...

 Scormonind prin tolba prăfuită a unor emailuri considerate pierdute, tocmai de prin 2005, am gasit afișele astea:

Producător

Curiozitatea (poate și snobismul) m-a împins să merg la Piaf, The Show, un spectacol cu pedigree de Broadway. A fost evident o călătorie muzicală printre succesele marca Edith Piaf, un spectacol captivant realizat de, necunoscuta pentru mine, Nathalie Lermitte. 

Deși spectacolul a fost amânat din octombrie 2023, sala Sălii Palatului (sic!) a fost aproape plină. Ceea ce este însă evident, e faptul că toți cei prezenți erau într-o mare majoritate familiarizați cu cariera Edithei Piaf, pe de o parte și pe de alta, cu limba franceză. Melodiile Piaf sunt într-o manieră covârșitoare poezii pe note muzicale, aparțin unei alte epoci de înțelegere a conceptului muzical. Oricum era uluitor să vezi că la aproape un secol de la debutul celebrei Piaf, se pot face spectacole cu muzica originală (ca interpretare, ne-remixată)!

Nathalie Lermitte

Garou

Dacă despre interpretare sau interacțiunea cu publicul nu se pot spune răutăcisme, trebuie totuși subliniat o realitate supărătoare. Nu înțeleg de ce nu există o pregătire prealabilă a acestor spectacole dedicate unui public întrucâtva diferit de main-stream internațional. Iar problema asta apare în special la spectacolele cu artiști francezi, de ex. Garou. Spectatorul care vine la Garou sau Piaf este mai mult decât familiarizat cu limba franceză, chiar o iubește, îi place s-o audă, să dialogheze cu artistul, să-i cânte refrenele...en fin.

Și din motive pentru care aș incrimina și artistul, dar mai ales organizatorul român al spectacolului, dialogul dintre artiști și public se face în engleză! Bașca, la un spectacolul amânat cu 6 luni, pentru o banală subtitrare în debutul spectacolului a câtorva vorbe ale Edithei Piaf, s-a ales limba engleză, nu româna (sau chiar franceza)! Iar mai târziu în cadrul spectacolului dialogul dintre Nathalie și spectatori se făcea tot în engleză! Ba, chiar a fost sincer uimită când sala a cântat un refren în limba franceză! Efectiv, Nathalie (aidoma lui Garou care era la rândul lui uimit că românii știu cine a fost Joe Dassin) habar nu avea în fața cui cânta. Nu înțeleg de ce nu le spune nimeni nimic despre francofonia existentă în România...

Nu fac o dramă din aceste disfuncționalități, sunt supărătoare dar nu alterează bucuria spectacolului. 

Te miri doar de ce un Andre Rieu, de pildă, poate să fie atent la publicul în fața cărui performează, pregătindu-și spectacolul în așa fel încât să gâdile un pic orgoliul local și alți nu? 

Cronica de film

 

Zanox, o productie a cinematografiei vecinilor si prietenilor nostri unguri din anul 2022 este halucinant de bun. In primul rand scenariul acestei este comedii este fara fisura, aruncand in ridicol discutiile aprinse din societatea romanesca referitoare la succesul (si impactul) Teambuildingului standup-rilor de succes romani Micutzu si Bromania.

Zanox demonstreaza un truism vechi de pe vremea lui Melies, un film reusit nu are nevoie de injuraturi, de manele sau nuditate, e deajuns o poveste paradoxala dar credibila in relatia mutuala dintre spectator si artistul cineast.

Chiar daca filmul este sabotat de distribuitori, lipsind din programul saliilor de mall (sau poate nu are loc de redifuzariile Titanic sau Avatar 1), productia maghiara demonstreaza un ascedent asupra productiei nationale de film artistic. 

Pana in '90 cinemaul romanesc se balacea linistit in malul caldut al propagandei de partid si stat, nascand lungmetraje pseudo-istorice, prostiioare cu soferite de taxi, primari incoruptibili sau ingineri inovatori sau permitandu-i unui Sergiu Nicoalescu sa produca filme a la americanne. Cu exceptia unor Actorul si salbaticii, Croaziera sau Secvente, filmografia romaneasca avea nevoie de Revolutia din Decembrie ca de aer, pentru a putea sa-si dea restart, sa se reinventeze. Dupa inerentii pasi nesiguri din anii Iliescu, se intampla absurdul. Noul Val Cinematografic Romanesc cucereste festivalurile importante europene! Cucereste strainatatea, dar succesul national se lasa asteptat. Si era firesc sa se intample asa ceva, atata timp cat Puiu, Mungiu, Porumboiu sau Caranfil propuneau lucrari de arta unora care-si desavarsisera nivelul cultural deslusind epigramele vulgare de pe usile WC-urilor din garile CFR. Schopenhauer versus Bula! 

De asta, paradoxal, succesul Teambuilding (Mirciulica, Romina VT, Ramon si compania) anunta normalitatea din anii urmatorii. Sunt sigur ca nu vom ramane in lumea facilului imediat (manelizare, vedetism ieftin dinspre TV etc), ci vor aparea povesti captivante, cinematografice prin excelenta, ca Zanox.