vineri, 5 noiembrie 2010

Case pe viata

Mai zilele trecute îmi bătu la ușa un comis voiajor. Ma incita cu o propunere de vis: casa dorita la un preț ireal.
- Noi va dam casa pe care o doriți la orice preț!
- Cum adică la orice preț?
- Fiți atent aici (deschide un album cu planuri de case) alegeți-o pe care vreți și, nu uitați, o casa de a noastră va tine o viata întreagă!
- Mda, zic răsfoind albumul cu case. (Îmi căzură ochii pe o vila frumoasă, stil duplex și gradina. 500 metri pătrați "doar" 300.000 euro.) Chiar ca e un preț de vis, dar e visul vostru nu al meu!
- Vai de mine, se poate? Daca nu ma lăsați sa spun pana la capăt...Deci, firma noastră a preluat modelul celor de la Orange și acum va oferim case pe viata cu rate preferențiale!
- ... adică...?
- Adică, va place căsuța asta și nu aveți bani, nu-i nimic cumpărați alta la fel dar cu durata de viata si ratele "Azorel"!
- Azorel cățelul?
- Exact! La nici 130.000 va oferim aceiași casa dar cu o durata de viata cât a unui cățel...15 ani...
- 15 ani, deci...
- Va dați seama materialele sunt altele decât betonul armat de la prima oferta...este și beton, dar este și lemn, și bambus...răchită....
- De înțeles, desigur...(răsfoind catalogul din nou) Ia uite aici...vila din chirpici! Exista asa ceva?
- Bineînțeles! Este opțiunea "Coco"!
- Coco perușul, nu?
- Da!
- Si dacă vorbim de peruș, vorbim de vreo 5 ani acolo, nu!
- Bravo, ați înțeles filozofia noastră!

Am mai discutat câteva ore cu energicul comis voiajor (trecând prin toate opțiunile de case cu durate de viata variate: Helga-vaca=20 ani, Rica-cioara=10 ani, Cornel-țânțarul=6 luni și desigur Ghiță-porcul=1 an), am deschis si o sticla cu vin, l-am oprit si la masa. La final, mai mai ca ma convinsese sa cumpăr o replica a conacului Southworth din filmul Dallas. Era un chilipir epocal, la nici 500 euro puteam avea replica celebrului conac la scara 1:1, confecționat durabil din carton presat si inserții estetice de hârtie creponata! Era la opțiunea "Gigione-musca", adică o durata de viata de nici 40 de ore! Acum dacă tot se apropia ziua jumătății mele conjugale, m-am gândit sa-i ofer o noapte fierbinte în celebra locație. Dau sa scot banii când un telefon primit de comis-voiajor îmi spulbera cadoul.
Conacul fusese mistuit de flăcările unui chiștoc de țigare aruncat iresponsabil de către un muncitor. Mi-am reprimat o lacrima, l-am dat afara pe comis-voiajor si am deschis pe OTV.
Fusesem sus, ajunsesem jos și vroiam sa ma simt din nou superior semenilor mei. Ma uit la OTV. Îmi revin încet.

joi, 12 august 2010

Steaua nu se refuza!


Afirmatia din titlu tinde sa devina, in lumea fotbalistica romaneasca, un soi de adevar intangibil, o sintagma imposibil de contestat. Ti-a iesit Becali in cale cu aceasta ofera, gata, asa ceva nu se refuza!
Desigur, afirmatia nu este a lui Becali, nici a celor din anturaj sau, LPF ori FRF, mai degraba este o adaptare mlastinoasa a unui citat dintr-un film celebru, The Godfather, mai exact: "I'm gonna make him an offer he can't refuse".
In varianta damboviteana, citatul a prins greutate, fiind rostit sobru de clownul Becali, intre doua sesiunii de rasete hohotitoare. Si astfel toti astazi repeta mecanic si patrunsi de intelesurile absonconse ale afirmatiei: "Steaua nu se refuza!"
Oare?
Despre care Steaua vorbim?
Care e liantul dintre Steaua, campioana, si Becali, finantatorul?
Daca ne-am screme sa gasim o legatura logica atunci totul nu ar mai fi neclar si aiuristic. Exact, Steaua nu se refuza! Este aidoma situatiei absurde prin care un necrofil nu ar fi supus oprobiului public pentru simplu motiv ca vorbim despre un heterosexual convis, si nu despre un scarbos de homosexual!
O femeie nu se refuza!
O femeie nu se refuza indiferent de starea ei fizica!
Totul nu este decat un joc al interpretarilor. Mimam normalitatea unei relatii, deci nu suntem diferiti de ceilalti. Suntem normali intr-o lume normala. Restul sunt absurzi deoarece nu inteleg ridicolul situatiei: cum sa fi impotriva unirii dintre un barbat si o femeie? Huo, poponarilor!
Steaua, ca si o femeie, nu se refuza!

miercuri, 28 iulie 2010

Scrisoare deschisa catre Esquire


Draga Esquire,

Cred ca editia iulie-august 2010 ar fi putut foarte bine sa fie supliment la "Munca de Partid - reloaded".
Altfel nu inteleg rostul dezgroparii Bardului Paunescu intr-o revista care se doreste a fi port drapelul barbatilor inteligenti, puternici, metrosexuali etc, etc dar in niciun caz ceuasisti-nostalgici!

Pseudo-interviul cu Paunescu mi s-a parut a fi rusine pentru vremurile noastre, au trecut 20 de ani de la abolirea ceausismului si, tocmai intr-o revista ce se doreste a fi emancipata si avangardista sa apara un astfel de material libidinos.
Era nevoie de declaratiile de "patriotism" ale unuia ca el? Nu cred. Vorbiti mai bine de patriotismul unui Coposu, Elisabeta Rizea, Tutea sau dintre cei inca in viata dar ignorati pe motiv de Paunescu & Co, cum ar fi Doina Cornea, Radu Filipescu sau a supravietuitorilor Revoltei din Brasov 1987. (Apropos, ce discutii interesante mai ducea alde Paunescu cu nea Nicu in 1987? De ce nu l-ati intrebat?) Dar de ce nu l-ati intrebat despre episodul interviului cu Mircea Eliade?
Nu l-ati intrebat pentru ca nu stiti nimic despre asa ceva. Va place doar sa stati la umbra renumelui de Esquire si sa editati texte ce frumos dau din coada!

Rusine si pacat ca inca o publicatie ce parea altfel decat celelate se pierde. S-a dus Republik, voi probabil o sa muriti ca brazii, in picioare.

Inchei cu speranta ca in numarul septembrie-octombrie-noiembrie cititorii Esquire se vor adapa de la izvorul marilor adevaruri dezvaluite de dl. Vadim Tudor! Si poate in editia de Craciun ne veti delecta cu memoriile edulcorate ale unui Nicolski, Patiusa sau pe cine o-ti mai vrea din stirpea Chisinevshi-Roller-Pauker!

Traiasca Lupta pentru Pace!

joi, 18 martie 2010

Ganduri despre trecut


Mai zilele trecute "rasfoiam" un blog despre Bucurestiul interbelic (blog.alexgalmeanu.com) si nu numai. Incet, insinuant, am inceput sa-mi redescopar afectiunea pentru Micul Paris, iubire pe care o dezvoltam in perioada adolescentei, pe la finalul anilor 80.
Pe vremea aia haladuiam aiurea prin Bucuresti, pe strazi neatinse de ctitorii, si incercam sa-mi inchipui ce povesti mi-ar fi putut spune zidurile acelor case, dar ar fi putut vorbi, desigur... Fabulam naiv despre o lume disparuta, un popor care nu mai are nimic in comun cu noi, cei de acum.
Am trecut de la acele ganduri la persoana mea, la amintirile mele si mi-am dat seama, un pic contrariat, ca toate amintirile mele din trecut au ramas izolate de mine, fara continuitate in desfasurarea vietii. Ca si cum, uitandu-ma inapoi la ele, biblic, m-as fi transfomat in statuie de sare, iar aceste statui ar fi ramas ca niste borne succesive pe parcursul unei vieti ce mereu imi pare ca are un nou inceput.
Imaginea aceasta ca lepad amintirile ca serpii pielea cea veche, m-a contrariat pe moment si chiar si acum ma sperie intrucatva...Cineva spunea odata ca "mereu ne amintim cu tristete de momentele placute". Fraza suna cumva, nedefinit...un soi de zicere a la Tutea, dar ramane sa agonizeze in memorie mea in continuu fara sa-i dau dreptate, dar nici sa o contest.

Apreciaza: