Mai zilele trecute "rasfoiam" un blog despre Bucurestiul interbelic (blog.alexgalmeanu.com) si nu numai. Incet, insinuant, am inceput sa-mi redescopar afectiunea pentru Micul Paris, iubire pe care o dezvoltam in perioada adolescentei, pe la finalul anilor 80.
Pe vremea aia haladuiam aiurea prin Bucuresti, pe strazi neatinse de ctitorii, si incercam sa-mi inchipui ce povesti mi-ar fi putut spune zidurile acelor case, dar ar fi putut vorbi, desigur... Fabulam naiv despre o lume disparuta, un popor care nu mai are nimic in comun cu noi, cei de acum.
Am trecut de la acele ganduri la persoana mea, la amintirile mele si mi-am dat seama, un pic contrariat, ca toate amintirile mele din trecut au ramas izolate de mine, fara continuitate in desfasurarea vietii. Ca si cum, uitandu-ma inapoi la ele, biblic, m-as fi transfomat in statuie de sare, iar aceste statui ar fi ramas ca niste borne succesive pe parcursul unei vieti ce mereu imi pare ca are un nou inceput.
Imaginea aceasta ca lepad amintirile ca serpii pielea cea veche, m-a contrariat pe moment si chiar si acum ma sperie intrucatva...Cineva spunea odata ca "mereu ne amintim cu tristete de momentele placute". Fraza suna cumva, nedefinit...un soi de zicere a la Tutea, dar ramane sa agonizeze in memorie mea in continuu fara sa-i dau dreptate, dar nici sa o contest.
