luni, 24 ianuarie 2011

Violatorul

Una din problemele major - contemporane ale societății românești și de aiurea este aceea a absentei modelului civic și politic de succes. Mai grav este că dintre cei aflați la conducerea tării, și anume oamenii politici, nu există niciunul printre ei cu adevărat făcut pentru așa ceva. Idealul nostru de alegători ar fi să avem un om politic puternic în convingeri şi hotărât în a-şi urni neamul înspre idealuri doar de el bănuite. Aşa ceva nu o să vezi! După ce ne-am făcut de râs cu un dictator fost cizmar, acum ne ducem zilele conduşi fiind de niște oameni politici croitori. Cârpesc prezentul cu zdrențe din trecut, însă niciunul nu e capabil să privească în viitor. Pentru o astfel de voință îți trebuie un caracter puternic. Asemenea calităţi nu le deprinzi la nicio școală înaltă, cu asemenea calități te naști.

Şi totuși, în deșertul socio-politic din jurul nostru acest model de reușită umană exista, însă este umbrit de tarele ideilor preconcepute care zac în fiecare din noi. Este vorba, bineînțeles de Violator! Calitățile care zac într-un violator sunt sinonime cu cele ce anima sufletele celor mai mari vizionari revoluționari. Acești profeți sui-generis sunt huliți pentru ca iubesc animalic frumosul, ca sunt robiți până la sângerare de farmecelor feminine, ca şi cum e de vina orbul ca tânjește după lumina sau musca trage la dulce. Acuză un copil ca dorește sfarcul mamei și ai încadrat perfect terifianta imagine a răutății umane în rama înroșita a dogmelor conservatoare! Gândiți-vă ce ar însemna să avem un om politic care să aibă în programului lui politic doar dorinţa de a face din România Germanie și granitele ei să se întindă de la Volga până la Dunăre. Dunăre izvoare! Un om politic cu mentalitate și voință de violator ar însemna cel mai mic pas de la dorința la faptă! Dar nu avem noi norocul ăsta... Societatea civică nu este de partea celor puternici, din istorie nu am învățat nimic, alegem mereu cântecul ademenitor al sirenelor partidice.

Violatorul are toate calitățile uitate ale cuceritorilor din spița spătarului Milescu sau Cristofor Columb. Ei sunt cei care prin oarba lor încăpățânare, remorcați la voința lor de catâri, schimbă cursul vieții lor și a celor din preajma lor. Căci ce sunt la urma urmei violatorii? Niște super-eroi încotoşmonaţi în hlamida timidității. Trăiesc printre noi, dar totuși departe. Izolați de societate, deși sunt parte a ei, ne urmăresc hulpavi şi ejaculează în acțiune la clipe doar de ei știute. Urmăresc plin de pofte ignorante ținte, preludiul poveștii lor consumându-se între parantezele alegerii victimei şi țigara post-coitum. Violatorii sunt ca niște poeți fără penel, incapabili să parcurgă drumul cunoașterii iubirii de femeie prin flori și cadouri. Ei sunt artiștii fără muză, ardoarea pasiunii mistuitoare consumă fitilul acțiunii imediate căci pentru ei iubirea nu e decât un ordin de atac, un zvânc de moment. Emoția admirației tăcute, a flirtului nevinovat ascuns în vorbe aluzive sau a pașilor temători făcuți din noaptea primei întâlniri către razele răsăritului celui dintâi sărut le sunt visceral străine. La violatori acest carnaval de sentimente și senzații se comprimă într-un eveniment experimental, re-editarea cu succes a experimentului Philadelphia. Azi, aici în gangul tăinuitor, peste o oră în umbra răcoroasă a ruinelor fostelor mândrii ale industriei comuniste. Mereu singur însă, căci victimele nu înțeleg nivelul la care au fost târâte, nimbul pe care se odihnesc. Ele doar se crizează, se luptă și radiază panică.

Urmările devin mereu aceleași. Societatea închistată în limitele ei, în loc să se aprecieze motivațiile lăuntrice și să ia aminte la ceea ce înseamnă dorință și acțiune strânse în pumnul unui om bolborosind de inițiativă, acționează brutal și fără menajamente. Invidia este cea care atrage mânia rânduită de legi strâmbe și puse în aplicare de oarba ranchiună a haitelor eunuce de cerberi în uniformă. Violatorul este supus violenței oficiale, oprobriului public și însemnat pe vecie cu stigmate înjositoare. Singura rază de lumină apare de la acțiunea legală a reconstituirii. În general, dintr-o explicabilă solidaritate de sex, victima lasă pe alta să-i joace rolul la reconstituire. De obicei, aici apare o ființă cu grave probleme de socializare în cadrul circei de poliție unde lucrează, posedând afecțiuni ale glandei tiroide și fiind fondatoare a fan-clubului John Cena din Bacău ori unica sosie recunoscută şi acceptată de sex opus a lui Moroșanu. Reconstituirea nu reușește de prima dată, deoarece violatorul este cel agresat, timorat și învinețit. Cam la a șaptea dublă, victima oficială obosește și violatorul își poate încheia reconstituirea cu succes. Condamnarea de 7 ani reprezintă premiul suprem, Oscarul pentru întreaga activitate a violatorului.

Astfel, din nou, conceptul de „politically correctness” învinge. Reprezentanta sectei adoratorii zeului Junk Food distruge floarea inițiativei, destramă broderia curajului instaurând, pentru a nu știu câta oară, dictatura sentimentului monocolor, victoria plictiselii globaliste!

Sincer, nu știu cum poţi încarcera, aidoma Anei lui Manole, o inimă de poet între ziduri umbrite de piepturi păroase? Abandonat ca Ovidiu la țărmul lumii barbare, tot așa violatorul se stinge încet la umbră de acrostihuri debile de prin wc-uri sau febrile brațe mușchiuloase.

La liberare din violator masculin va rămâne doar numele.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Felicia, inainte de toate

Recent am vazut filmul lui Razvan Radulescu si al Melissei de Raaf, "Felicia, inainte de toate". A fost dureros de bun. Si ciudat. Sa vezi un film romanesc bazat exclusiv pe dialog, fara nuduri sau injuraturi (pentru realism si pentru atragerea publicului cinefil, bineinteles) a fost o experienta pe care doar la Pintilie sau Caranfil credeam s-o mai traiesc. Si totusi, se poate mai mult de atat.

Felicia este un film de granita, de granita intre generatii. E un reportaj de razboi dintre ei, parintii nostrii si noi, copiii lor (totusi adulti). Poveste se desfasuara, te captiveaza si te tot miri de unde stiu astia ce trairi ai tu, de unde stiu ei situațiile pe care le-ai trăit doar tu si părintii tai!

In cazul meu, recunosc ca Felicia a fost mai dura decât as putea fi vreodată, nu însa decât am gândit cândva.

Filmul e foarte bun nu doar ca realizare artistica, ci pentru faptul ca amutesti de admiratie văzând jocul perfect al tuturor actorilor, dar in special al Ileanei Cernat si Ozanei Oancea (candva Ofelia din Hamletul lui Purcarete cu Adrian Pintea!). Turbezi nu din invidie pentru talentul lor, ci pentru ca despre acesti Oameni nu stii, nu afli nimic niciodata (Google it, daca nu credeti) si astfel viata noastra este inconjurata mereu de alde Varciu, Ciutacu sau Vadim. Suntem murdariti continuu de astfel de specimene, zi de zi, ceas de ceas si rar, subversiv si ilegal descoperim si astfel de actori, si astfel de filme.

Filmul nu o sa-l povestesc, desi numele lui Razvan Radulescu ar trebui sa va fie indeajuns ( este scenaristul succeselor numite: Marfa si banii, Hartia va fi albastra, Moartea domnului Lazarescu, Calatoria lui Guber sau Boogie) incat sa-l vedeti. Din film mi-a placut mai ales ideea, "gaselnita" cu netraducerea dialogurilor in olandeza (flamanda?)! Nu stiu daca a fost vreo chestie "a la europeenne" insa m-a cucerit (ok, si datorita jocului expresiv al dnei Oancea...).

Altfel, filmul captiveaza si prin naturaleata jocului actorilor, in special, dupa cum spuneam, al celor doua Doamne: Ileana Cernat si Ozana Oancea. Mi-au placut in special doua aspecte întrucâtva în afara filmului: primul, forța de a conduce filmul si frumusetea a la Barbra Streisand a Ozanei Oancea si, pe de alta parte, Victoria Ileanei Cernat. Da, este mereu o victorie a celor care-si desfășoară talentul intr-o societate care nu stie sa-i aprecieze pe deplin. Este cazul mai ales al actrițelor din teatrul romanesc care, in special in perioada ante-decembrista, lâncezeau prin vreun teatru cu doar cateva roluri intr-o intreaga cariera si fara sa joace mari roluri in film. In general, filmul romanesc suferă de un pronunțat caracter masculin (nu ca asta ar fi vreun pacat propriu cinematografiei romanesti, la urma urmei toti super eroii sunt barbati, nu?). Insa in cazul cinematografiei nationale filmele avand personaje centrale feminine au fost putine si majoritatea dintre ele le-au avut pe afis doar pe Marga Barbu sau Lia Gheorghiu.

Ador momentele cand redescoperim talentul unor mari Actori carora le suntem contemporani fara sa stim. Am trait admirandu-i jocul Ileanei Cernat aceleasi sentimente de satisfactie pe care le-am avut si in secventele din "Restul e tacere" cu Ioana Bulca.

Inchei aici, si da, m-am bucurat cand Papa a deschis usa la finalul filmului!

Apreciaza: