Vin ploile...

Crulic

Recent am vazut la HBO filmul Ancăi Damian despre tragedia lui Claudiu Crulic. Crulic, românul ignorat în greva foamei de polonezi şi români deopotrivă. Filmul este exact ceea ce trebuie să fie, un rechizitoriu onest adresat Omului Mileniului III. Într-o epocă obsedată de intercomunicare un (simplu) cetăţean moare ignorat de cei plătiţi (având şi studii superioare la bază!) de noi, restul cetăţenilor! Eşecul intercomunicării poate fi extins şi la tema eşecului trecerii de la o societate comunistă la una democratică. Atât pentru polonia post Solidaritatea, cât şi pentru România iliesciană.

Filmul dnei Damian este aidoma unui giuvaier. Perioadele caracteristice din viaţa anonimului Crulic sunt individualizate distinct prin variate şi atrăgătoare variaţiunii pe aceiaşi temă, desenul animat. Aidoma efemerelor arborscenţe ale unui foc de artificii, tot aşa diferitele tehnice artistice ale dnei Damian reconstituie puzzleul existenţei lui Claudiu Crulic. Crulic a fost un om „supt vremi”, de aici şi liniaritatea descedentă a destinului său. Tot de aici şi dificultatea surmontată de dna Damian prin prezentarea în mod atrăgător a unei vieţi anonime, comun-banale.

Filmul Ancăi Damian excelează la toate capitolele, estic sau audio (vocea naratorului Crulic fiind redată excepţional de Vlad Ivanov). Personal, consider că prin acest film, Vlad Ivanov se relevă ca fiind actorul român contemporan cu cea mai puternică personalitate (Victor Rebengiuc e în altă categorie). Maestrul Ivanov reuşeşte să se impună în orice personaj (nu numai aici, dar aici mai pregnant ca-n alte dăţi), imprimându-i rolului o autenticitate personală de mare efect.

Pe de altă parte, am observat la maestru Vlad Ivanov şi mişcarea conştientă şi continuă de îndepărtare de aceea imagine „dragă şi populară” a actorilor români, aceea de a fi mereu glumeţi, preaplini de „poezele” la purtător, în fine acel etern conglomerat eternizat de „modelul de succes” Piersic – Puric. Vlad Ivanov are decenţa de a nu plânge la comandă sub vreascuri de pseudo-amintiri (vezi cazul Piersic Sr.) şi nici nu divaghează pe teme sectant-monarhiste (cazul Puric). Si, peste toate, marea realizare a maestrului este aceea că a reuşeşte să confirme continuu atât prin rolurile interpretate, cât şi prin decenţa din viaţa publică.

De fapt, participarea lui Vlad Ivanov la succesul filmului nu este decât consecinţa firească a talentului şi dăruirii dnei Damian unde efectiv nicio secundă din film nu pare irosită sau de umplutură.

inventatorul automobilului

O amica de serviciu era furtunos revoltata, pe vremea cand facea scoala de soferi, de cat de dificil este sa te coordonezi cand conduci o masina.
- Uite, piciorul drept il pun pe acceleratie, piciorul stang pe ambreiaj si pe frana ce mai pun?! Sigur automobilu a fost inventat de un barbat!

Sigur, de un barbat..."de neam prost" (i-am raspuns eu in gand)

PP DD

La o emisiune a lui Dan Diaconescu si Silviu Alupei despre Codexul alimentar si Initiumul (o adevarata otrava) din alimentele de pe piata romaneasca, un telespectator ii trimite un email lui Diaconescu:
- Daca am mancat o paine si jumatate, m-ai apuc sa ma inscriu in PP DD? (adica vezi Doamne, painea fiind plina de Initium cancerigen, saracul om tragea sa moara...)
- Din contra, raspunde Diaconescu. Traiesti sa apuci sa te inscrii si sa ajungi cu noi la putere! Efectul apare abia peste 2 ani....

Nunquam quasi vos

Acum vreo 20 şi ceva de ani purtam la mână o brăţara de piele pe care scrisesem cu vopsea în latineşte „Nunquam quasi vos”, adică „Niciodată ca voi”. Era o formă de pseudo-rebeliune tinerească împotriva „bătrânilor”. Eram în epoca pasiunilor dintâi, a primei iubirii post-adolescentine şi astfel credeam că trasez o graniţă invizibilă între „noi” şi „ei”.

Poate şi din cauza ceauşismului de atunci, reperele politice lipseau. Pe atunci aveam impresia că toată lumea e unită în respectul pentru Europa Liberă (postul de radio) şi că de fapt toată revolta mea (a noastră) era la nivel cultural. Descopeream plăcerea vinovastă a cititului printre rânduri, descopeream „ilegalismul” pasionant al filmelor video (să vezi Căinţa lui Tengiz Abuladze prin anii 80 era aproape un act anti-statal).

Astăzi, albit la tâmple privesc pe cei tineri, ca şi mine în anii 80, cum trăiesc şi ei un Nunquam quasi vos individualizat. Rebeliunea lor (în special din lumea virtuală) plină de avânt tineresc îmi pare haotică în exprimare, brown-iană de-a dreptul. Volubilă, exhaustivă dar imatură în dezvoltare. Există o prea mare plăcere a rostirii cuvintelor mari, „istorice”. În tot ceea a ce fac radiaza prea multă nevoie de neobişnuit, de şocant şi excepţional.

Sloganurile de azi: „România de azi trăieşte o criză generală, o criză de identitate geo-politică, o criză economică şi morală. Dictatura e prezentă în toţi şi-n toate.” Tot ce se petrece în jurul nostru pare a fi material promoţional al ştiriilor Protv de la ora 17. Ţunami de tragedii locale revărsate la nivel naţional, generalizant, atotcuprinzător. Îmi ăare că de la orizont nu lipseşte Speranţa, ci Normalitatea.

Citesc zilnic câţiva tineri bloggeri (celebrii în domeniul lor, desigur) şi-mi pare ciudată absenţa normalului din toate postările lor. Ştiu că lumea începe odată cu ei, aşa cum a început şi cu generaţia mea şi cum desigur va reîncepe şi cu băiatul meu. Însă, revenind, Ei, cei de astăzi, ştiu tot, n-au dubii şi mai ales nu au nimic de învăţat de la nimeni. Există doar o boare de sete de cunoaştere atunci când vine vorba de diferiţi guru internaţionali (Steve Jobs, în special) şi ale căror aforisme sunt adaptate la realităţile cotidiene. În rest, totul este analizat preferenţial, în alb şi negru. Ori ură continuă şi nesăbuită (cazurile cele mai dese fiind îndreptate înspre lui Băsescu sau Udrea), ori împăciuitoare domolire a resentimentelor (inclusiv cazul lui Ion Iliescu). De fapt, Ion Iliescu este un caz foarte interesant. Astăzi mass-media ni-l arată bătrân, dar e vorba de o bătrâneţe corcită cu înţelepciunea din popor, iar fanatismu-i comunist îi este apreciat pentru consecvenţă (conform acestui mod de gândire, poate că şi Hitler ar merita vreun bulevard prin Bucureşti ori Germania pentru consecvenţa de a fi murit cu credinţa nazistă în inimă!).

România (şi societatea română la rândul ei) se reinventează ciclic, fără să analizeze/penalizeze aspectele negative din trecut. Există mereu „vagoane” de Românie înlănţuite într-un carusel spre niciunde. Niciun pas de azi, nu a fost gândit ieri, aşa cum niciun gând de azi nu prevede ziua de mâine. Vagoanele cu România interbelică, ceauşistă, iliesciană sau băsesciană merg mai departe într-un zumzet mediatico-politic neîncetat.

Bloggeri

De ceva vreme m-am abonat, via rss, la o serie de bloggeri (alde zoso, arhiblog, romanica blues, daily cotcodac etc). Postarile lor zilnice sunt interesante si reflecta gandurile si framantarile unor oameni tineri, preocupati de ceea ce se intampla in preajma lor, in realitatea cotidiana. Ciudata ramane pentru mine o anumita defazare asupra evenimentelor, si mai ales tonalitatea folosita.

Altfel, ei sunt in marea lor majoritate niste voci ale ”globalizarii”, ale ”mondializării Omului Nou”. Între problemele apărute la New York, Paris sau București este mereu o distanță de un click din mouse! Tot ce apare nou în gadgetăria universal (mobile, tablete, foto etc) este imediat si aprig analizat, și spre cinstea lor, aprecierile sunt echilibrate, fără parti-pris-uri.

Evenimentul lunii ianuarie, manifestarile stradale din Piața Universității (în special) am văzut că au fost până la un punct, dacă nu neglijate, cel puțin tratate ”a la leger”… Apariția grupului de acțiune politică Naumovici – A. Bogdan&Co a resuscitat un oarece interes dar fără să facă mari valuri. Și de fapt aici vroiam să ajung. M-a mirat faptul că oameni tineri, deștepți, nu sunt totuși implicați mai mult în acțiunile celor din generația lor. De fapt, mi-au lăsat impresia că nu fac parte din aceiași Generație. Chiar dacă aprecierile pro sau contra Basescu nu le făceau la nivel de Antene, totuși m-aș fi așteptat la mai multă implicare din partea lor. Din partea lor ca oameni tineri, nu ca personaje luate individual. Aș fi vrut să regăsesc siguranța din opinile exprimate la adresa ”necuvântătoarelor” tablete, aparate foto etc, și în cazul exclusiv politic. Mi-ar fi plăcut să găsesc în vocile lor (și mai ales și în ale celor de pe forumurile bloggurilor lor!) preludiul zilei de mâine. Al acelui mâine visat de ei.

Par examplu, de Claudiu Craciun am aflat din articolele dnei Mungiu. De ce nu mă mir?

http://www.jurnalul.ro/special/claudiu-craciun-discurs-parlamentul-european-video-603079.htm

În vremea pieții din 1990 lucrurile erau parcă mai simple. Erai pro sau contra punctului 8 de la Timișoara. Atât de simplu...

Cozmin Gusa

Intr-o carte tiparita in 2010, si probabil scrisa in 2009, Cozmin Gusa face la un moment dat o afirmatie uluitoare. Dupa ce dezvolta teoria antagonismului Presedinte-Sistem, prin sistem intelegand un grup de “Iluminati” strans uniti sub faldurile defunctei Securitatii comuniste (teorie pe care nici nu o imbratisez, dar nici nu o contest), la un moment dat, dl. Gusa zice, citez din memorie, “Traian Basescu, cel care se aseamana pana la coincidenta cu Ceausescu (fara sa aiba destinul tragic al lui nea Nicu!) va trai clipe de cumpana fatale in 2012. Sistemul i-a pus gand rau!”

Toate acestea erau scrise alb pe negru in 2010! Culmea este ca nimeni, inclusiv Cozmin Gusa nu a facut in acest fierbinte inceput de an nicio referinta la aceasta pseudo-premonitie. Pseodo, deoarece chiar dl. Gusa spune in text ca despre aceasta data “fatidica”, 2012, a a flat de la niste obscure, dar de incredere surse.

Altfel, carte are un parcurs sinuos, aidoma comportamentului public al dl. Gusa, omul care a trecut zambind de la dreapta lui Basescu la functia de secretar general al PSD-ului.

Desi nu sunt un fan al teoriilor conspirationiste, gen Sistem (Securitatea omniprezenta) sau Guvern Mondial (Iluministi, Masoni etc), ”șopârlica” lui Cozmin Gușă din 2010 despre evenimentele din 2012 m-au pus pe gânduri.