miercuri, 4 iulie 2012

Manifestare contra USL

In anii 90, Iliescu ne acuza ca Ratiu şi Coposu ne plăteau să ieşim în strada cu dolari xeroxaţi. Azi, să nu mire pe nimeni dacă Antenele ne-or acuza că ne-a plătit Basescu cu dolari plagiaţi!

marți, 3 iulie 2012

Povestea unei inimi



Stimate domnule judecător,
Mă numesc Eleonor Costiniu, şi vă declar din debutul ultimului meu cuvânt, că nu sunt vinovat! De vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat în noaptea de sâmbătă spre luni este un american şi nu eu, după cum persuasiv cu palma-i grea şi pulanul ascuţit, mă tot îndeamnă onor procurorul de caz, domnul Nelu, să declar recunoscând o minciună.
Astfel, dacă la data de 14 mai 1984, nu s-ar fi născut în îndepărtatul New York, un anume Zuckerberg Mark Elliot, nevastă-mea, mânca-i-aş eu ochişorii ei de peruzea, nu ar mai fi descoperit prin intermediul Facebook-ului, sclipire de înţelepciune ale Dianei Florinei Cosmin, şi toată nebunia asta de s-a petrecut, nu ar mai fi avut loc. Dar aşa, deh....
Că ce s-a întâmplat. Tocmai pritoceam în surdină, ca pentru o mare surpriză, să pregătesc aniversare primului nostru deceniu conjugal comun şi împreună. Începusem să pun deoparte câte un leu încă de acum 2 ani. Vă daţi seama că am strâns ceva ţinând cont de faptul că vacanţele ni le-am tot făcut gratis la socrii, să se bucure şi bătrânii de tinereţea noastră, iar în casă în afară de seminţe, pâine şi bere altceva nimic nu scumpăram. Adică, nu se cumpăra din banii mei, pentru că din ai ei cumpăram toate cele necesare supravieţuirii în jungla asta, care este societatea noastră contemporană, românească şi indivizibilă, amin! Recunosc spăşit că Codruţa, dragostea mea, a început să fornăie din nările ei frumoase ca de ciută, demarând discret, dar ferm, să instituie în viaţa noastră comună un regim dual cu o pronunţată caracteristică sexual-discriminatorie. Astfel, eu am început din ce în ce mai mult să dorm ba pe balcon, ba pe masa din sufragerie, ba alăturea de Gore, motanul familiei, o pisică parţial domesticită şi care în momentele de  independenţă semănă tulburator cu soacră-mea, fapt observat cu groază chiar şi de socră-miu. Acuma trebuie să recunosc că atâta timp cât izgonirile din patul conjugal, implicit de la îndatoririle de hârjoană intimă, se suprapunea cu campionatele de fotbal naţional, european sau mondial, ori turneele de mare şlem din tenis, personal nu eram defel deranjat de situaţia dintre noi doi. Semnele de întrebare au început să apară în momentul când am observat că aveam înfiorător de mult timp liber, astfel încât urmăream aproape regulat, pardon de expresie, campionatele de fotbal american de pe ESPN sau meciurile din liga norvegiană de curling.
Apropierea datei aniversării noastre m-a făcut să devin mai atent la imaginea mea în faţa ei. Profitând de faptul că tocmai intrasem în şomaj tehnic de vreo 3...4 ani, am început să aloc o zi pe săptămână igienei corporale, iar seara la cina am început să răsfoiesc savant ziarul Ring. Acuma, să zicem că spălatul meu, inclusiv bărbieritul şi chiar periajul dinţilor, au impresionat-o cât de cât pe Codruţa, însă în ceea ce priveşte presa pe care o lecturam, vedeam ce dâre de dispreţ profund lăsau pe chipul ei, alegerile mele. Nu era bine ceea ce făceam. Vreo săptămână mi-am făcut curaj să iau o carte din bibliotecă, şi încă una s-o răsfoiesc. Îmi inchipuiam că voi găsi ceva romanţios printre coperţiile ei şi astfel o să încep să cresc în ochii ei. Din păcate, greşisem, cartea era de bucate şi după ce răsfoiam 2, 3 pagini ajungeam la patul ei cu privirea lividă de foame, cu buzele tremurânde şi îmbăloşate de pofte, încât săraca fată se speria de mine mai mult decât să se reîndragostească.
Ciudat a fost faptul că nu m-a plesnit cu vreun papac găsit la îndemână, după cum prinsese recent obiceiul, poate chiar şi plăcerea dacă ar fi număr frecvenţa vânătăilor căpătate, ci mi-a răspuns în dodii, dar cu oarece înţeles.
Cu o voce aproape cavernoasă, mi-a spus privind prin mine, hăt departe: "Îmi place să cred c-am învăţat să fac loc iubirii în viaţa mea, dar încă mă mai răsfăţ cu plăcerea de a aştepta anumite lucruri şi anumiţi oameni. Fără teamă, doar savurând bucuria sosirii lor într-o viaţă pe care m-am străduit s-o chivernisesc cât mai atent." S-a întors cu spatele la mine şi a adormit ca un prunc.
Acea noapte a fost prima dintr-o serie halucinantă. Nu se petrecea nimic între noi toată ziua, nu ne vorbeam nimic, viaţa curgea printre noi fără să ne angreneze înspre ceva concret. Dar sosea noaptea! Atunci, înainte de culcare, Codruţa mă fixa cu ochii ei frumoşi şi-mi rostea o nouă sentinţă, mereu alta: "La 16 ani, ideea ca voi avea de aşteptat pe puţin 10 ani până să-l găsesc pe cel pe care-l aşteptam mi s-ar fi părut înspăimântătoare. Dupa 10 ani de căsătorie, va fi, probabil, una dintre amintirile cele mai plăcute ale tinereţii mele." sau "Lucrurile pe care le lăsăm în urmă nu le lăsăm, de fapt, în grija nimănui. Le lăsăm, cel mult, unul în grija celuilalt şi, poate, în seama celui căruia-i pasă măcar cu o secundă mai mult. În cea mai mare parte a timpului însă, nu e nimeni acolo să aerisească încăperile în care nu mai stăm, să ude florile pe care nu le mai privim şi să se îngrijească de iubirile cărora le-am dat cu piciorul." sau "De ce „mi-e dor de tine“ este noul, „te iubesc“? Şi, mai ales, cât este de greu să înveţi să fii fericită după ce toată viaţa te-ai străduit să fii puternică?"
Calvarul acesta a continuat câteva luni, data aniversării noatre bătea la uşă. Eu trăiam un coşmar cu toate simţurile deştepte. În fiecare noapte primeam doza de psihologie aplicată şi înnebuneam. Nu mai puteam dormi, mă foiam necontenit, pijamau era udă, cearceaful şnur sub mine. Din celelate apartamente răzbăteau exclamaţii de bucurie la cine ştie ce goluri de fotbal, scârţâituri de arcuri de pat, certuri prin bucătării cu arome de mâncare arsă. În jurul meu exista viaţă, iar eu fusesem aruncat într-un cocon de nelinişti androgine.
Toată nebunia asta a urcat înspre un al palier al demenţei în seara când lumina vieţii mele mi-a glăsuit în engleză: "Every woman needs a man that will ruin their lipstick and not their mascara". Othello se născu în mine subit şi fără perioadă de gestaţie! Lângă Othello sângerosul gelos apăru şi comisarul Poirot, mai lipsea Sergiu Nicolaescu ca să ne interpreteze el pe toţi trei! De a doua zi am început să o urmăresc pas cu pas. Jurai că-i fac curte din nou. Din păcate, nu mă înşela deloc. Serviciu, casă, serviciu. Înnebuneam! Dar într-o zi picase curentul şi seara, lumina vieţii mele adormi fără să-mi servească nicio pildă moralizator-halucinantă. Atunci am înţeles tot. Nu avea curent, nu avea internet, adică nu avea Facebook! Şi astfel, domnule judecător după mici investigaţii virtuale aflai că nevastă-mea e îndrăgostită de zicerile comerciale ale uneia Diana Floriana Cosmin. Adică mi-am bănuit şi păzit nevasta 10 ani de ispitele masculine de la serviciu, din concediu sau de aiurea, şi acum eram înfrânt de o femeie? Nu, răzbunarea mea trebuia să fie crudă şi exemplară.
Aflai adresa impricinatei şi mă năpustii asupra ei. Asupra ei, vorba vine, deoarece cotoranţa care e şi tânără şi fermecătoare, fugise de acasă, trimisă fiind de un sponsor inconştient în insulele Baleare, ca să-şi desăvârşească opera filosofică. Toate astea mi le-a spus colegul meu de boxă, inculpatul nr. 2, adică dl. Cosmin, soţul viperei, scuze Gicule. Nefericitul mi-a deschis uşa după ce am sunat la sonerie, şi când l-am văzut cu şorţul de bucătărie pe el, cartea de bucate a lui Sanda Marin într-o mână şi un polonic aburind în cealaltă, mi-am zis că ce să mai dau şi eu în el, destul l-a bătut soarta, iartă-mă Gicule, dar aşa am gândit atuinci...
Din vorbă în vorbă aflai că săracul om nu mai ştia nici cine mai e campioană la fotbal, nu mai pusese gura pe o bere, iar de sex, ce să mai zic, eram fraţi de suferinţă, căci şi el era destinatarul, dacă nu cumva cobaiul, aforismelor şi vorbelor de duh ale nevesti-sii.
Mi s-a făcut milă de el, mi s-a făcut milă de mine, şi m-am gândit că musai noi, oamenii, trebuie să înfrângem femeile astea. M-am folosit de blestematul de vehicol virtual, numit Facebook, şi am început să descoperim şi să strângem alături noi alţi soţi vitregiţi de soartă.
Domnule judecător, am primit la like-uri că dacă ar fi fost beri şi nu impulsuri virtuale, sigur intram în comă alcoolică! Şi de aici începu nebunia. Ne-am dat loc de întâlnire la Mărul de Aur, mai la umbră, un pic mai departe de cei 200 de mici care sfârâiau pe grătar, dar mai aproape de cele 45 de lăzi de bere camuflate sub gheaţă. Ideea iniţială era să ne întâlnim, să ne cunoaştem şi să punem bazele unei mişcări de emancipare a omului de sub influenţa vorbelor femeieşti, cele aducătoare de negură în primăvara căsniciei. Doctrina partidului prinse a se umfla ca un aluat bine dospit, se ridicau dintre noi oameni care nu-şi mai recunoaşteau propria vorbă, propriul glas. Să-i fi văzut domnule judecător, cum gângurea cu faţa brăzdată de lacrimi, pe soţul Danei Grecu, pe amanţii Mihaelei Rădulescu, pe soţul Nikitei, soţul Andreei Creţulescu, soţul Mihaelei Bilici, aoleu, dar câţi nu au venit lângă noi...chiar îmi era teamă că nu o să ne ajungă berea. La un moment dat, printre noi a păstruns şi o femeie, dar noi, galanţi am lăsat-o să se prezinte, era soţia lui Dan Diaconescu. Am primit-o în braţele noastre într-un cor nesfârşit de aplauze. Săraca nu avea cuvinte să ne mulţumească, după atâţia ani lângă DD, femeia uitase să vorbească. Profitând de acest moment emoţionant, îmi sări de gât cu vocea şi ochii în lacrimi soţia lui Cătălin Botezatu! Până aici, am spus, şi l-am dat în şuturi afară dintre noi! Dar la final, domnule judecător, care de fapt era începutul sfârşitului, dintre membrii noştrii s-a ridicat mândru un domn get-beget. S-a făcut linişte, Nelu Ploieşteanu se uită urât la un ţigan să pună batista pe ţambal mai repede, şi după câteva secunde de vid auditiv, domnul dădu să ne spună ceva. Nu ieşea niciun sunet. Pentru o clipă parcă fiecare dintre noi era Moise şi domnul acela era Dumnezeu, înainte de predarea Tablelor Legii pe muntele Sinai. Faţa-i se schimonosea, buzele-i erau lipite, însă toţi am auzit aievea: "Suuunt soooţuuul Monicăăăiiii Tatoiuuuu"
Domnule judecător, omul acesta avea secole decând nu vorbise, casnicia lui era un continuu arest la domiciliu, o Gherlă, un Aiud fără sfârşit, şi acum era aici, lângă noi, vă daţi seama?! Omul ăsta învinsese teama ca să fie alături de noi, păi cum mama dracului să nu arunci cu bani în lăutari şi la lumina torţelor statutului partidului să alergi dansatoarele basarabence din restaurant? Un om îşi recăpăta statulul de homo sapiens şi noi să fim de piatră? Am comis-o, ce să mai ne ascundem, dar totuşi, gândiţi-vă, dacă nu era blestemata aia zi de 14 mai 1984, astăzi Facebook-ul ar fi fost orice, numai ce e, nu! Iar fără Facebook, soţiile noastre ar fi avut în continuare ochi pentru noi, urechi pentru onomatopeele noastre. Dar aşa, poftim, uite-le, complotează, uneltesc...astea-s masoni, nu femei!
Domnule judecător, e adevărat că de ieri Mărul de Aur nu mai e aşa cum îl ştie lumea, dar ţineţi minte ce vă spun: nu ucideţi gâştele care salvează Capitolul!
Ga, ga,ga, hai mă cu toţii, ga, ga, ga! 

Apreciaza: