joi, 21 noiembrie 2013

Cazul Bendeac

Anul 2013 va rămâne în istoria generală a românilor ca o perioadă relativ apatic-vâscoasă, singurele zvâcniri ale acestei magme molatece fiind excrescențele conștiinței societății civile, reprezentate de manifestările stradale din București sau aiurea. Iscate din nimic, manifestările pro-naturism/ecologie/naționalism reclamă o reîntoarcere la păgânismul ante-globalizare, la o lume așezată economic într-o dolce-far niete cu iz religios-prozaic.
Totodată, în această liniște asurzitoare a erupt cazul Icomedy, tandemul Bendeac-Trustul Intact. Stârnit fără logică și desfășurat fără fără noimă, conflictul a relevat o fațetă mai puțin cunoscută a capitalismului: dictatura contractului semnat și parafat. Din acest incident astăzi vedem doar un actor tras pe dreapta de ambițiile unui trust de presă atotputernic. Emisiunea ca act artistic a rămas spânzurată în desfășurătorul de emisiuni al trustului, fără nicio șansă de reabilitare.
Însă din toată această tevatură rămâne tăcerea. Liniștea așternută peste Actor. Bendeac  a făcut în ultimii ani, pornind de la Mondenii Primei TV și până la iComedy-ul Antenei 1, de toate pentru toți. Nu i-a reușit tot ce și-a propus, și-a dorit prea multe, dar mai ales și-a amestecat publicul țintă. Nu puteai aprecia glumele cu Romeo Fantastik împreună cu piesele difuzate special la Antena 1 (O noapte furtunoasă foarte reușită, apropo). Însă el a încercat, și foarte bine a făcut!
Mai grav este vidul de susținere dinspre breaslă. Niciun actor, maestru sau coleg de generație nu a ieșit în față să-l susțină. Nu l-am auzit pe maestru Beligan să boicoteze Antena 1. Dar poate maestru e prea bătrân, atunci unde sunt cei are ies primii în stradă sau pe sticla tv atunci când e vorba de câinii comunitari sau vreo masă-pomană de la ”mareșalul” Antonescu?

Drum cu prioritate


luni, 18 noiembrie 2013

Cronica de film

Pentru cel care are 40 înspre 50 de ani, Cinemax sau cinematografia spaniolă sau de a dreptul regizorul Cesc Gay propune un fragment de viață în filmul ”Cate un pistol in fiecare mana”.
Filmul, aidoma unei cărți de tarot se prezintă în două ipostaze, una legată de tema dezbătută și cea de a două legată de jocul actorilor.
Viziunea regizoral/scenaristică pedalează pe un mod descriptiv aproape feminist (misandrie), bărbați apar niște adolescenți bătrâni, bântuiți de orgolii și eșecuri zilnice, la umbră de aspirații din vremuri demult apuse. Eșecul profesional se încheie en-fanfare cu divorțul matrimonial. Înfrângerile din plan personal nu sunt altceva decât inadaptabilități la viața de zi cu zi. Toate eșecurile lor sunt mascate în penubra unei serii fatidice: destin/răutatea omenescă/ghinion. Femeile din viața lor, vizibile în filme sau doar amintite ca pesonaje sunt puternice. Viața a fost la fel de grea și pentru ele, însă acest fapt le-a fortificat. Respectând firul narativ al filmului ele sunt cu adevărat Calamity Jane, pe când ei sunt doar dublurile lui John Wayne.
Reușita filmului se datorează în cea mai mare măsură jocului actoricesc. Ei sunt toți buni! Sunt credibili atât prin dialoguri, cât și prin accesorizările de rigouare: mimică facială, privire, dozaj replică. Toți sunt buni în personajele lor, dar un plus se simte la Ricardo Darin, Eduardo Noriega sau Clara Segura (radiantă, desigur).
Vizionat la vârsta personajele, filmul captivează: 8/10

vineri, 15 noiembrie 2013

Emisiuni matinale

De când cu dispariția (scandalul) Radio Guerrilla, am ales dintre cele două star-uri, Dobro și Craio, pe Vlad Craioveanu, adică Patrula 21. Astfel, dimineața îmi impun să-l ascult pe el și compania de la Radio 21, iar edițiile zilnice sunt când reușite (funny), când mai puțin reușite (boooo...). Acum, importantă nu este neapărat eficiența/ratingul emisiunii lor, ci mai ales modul aplicat de a face radio în patria noastră. Există de mult timp o luptă mocnită între succesul (facil, vulgar etc) al tv versus  apostolatul underground al radioului. Dacă televiziunile sunt în general bipolare, funcționând în tandemul: moderatoarele blonde și finanțatorii secreto-penali, radioul apare sub imaginea aproape idilică a unei insule de tinerețe fără griji.
Niciun moderator de emisiune matinală nu pare a fi cetățean al patriei mioritice. Singura legătură cu România rămâne limba română, în rest, râs și veselie. Indiferent ce se întâmplă în țară, nu are nici cel mai mic ecou în redacțiile de radio. Temele supuse antrenului general în cadrul emisiunilor matinale sunt despre orice, dar mai puțin despre temele contemporane vremurilor trăite și în orice caz, apolitice APOLITICE! Toate personajele publice, de la roșul Iliescu la brutarul Mitică sunt cel mult amintite când și când, și doar cu ocazii politically correctness, adică știri pozitive. Pe de altă parte, deși apare o diferență între radiorile bucureștene (cele bogate) și cele local-județene (alea sărace), județenele și-au dezvoltată o latură relativ critică vizavi de politica românească. Însă spiritul critic se dezvoltă doar în cadrul axiomei: politicieni (Parlament)=București. Deci, critica lor este înspre bucureșteni la modul general, dintr-o perspectivă predominant provincială.
Rămâne trist faptul că radioul românesc, prin actorii săi principali, moderatorii, rămân prizonieri unei lașități asumate. Unul dintre vedetele FM-ului, Dobro (substantiv comun) avea 350.000 de euro să cumpere Radio Guerrilla. Nu-mi aduc aminte ca acești bani să-i fi strâns transmițând live din Piața Universității în 1990... De fapt, personal, nu-mi aduc aminte ca vreun radio să fi transmis live vreo manifestație, vreun politician să fi ajuns în pușcărie în urma investigațiilor unui Andrei Gheorghe, Morar/Buzdugan, Liviu Mihaiu, Liana Stanciu, Raluca Moianu etc, etc...

vineri, 1 noiembrie 2013

Pitești

În nenorocirea de la Pitești, când un șofer de Bayerische Motoren Werke a dat buzna peste o ambulanță BGS, se pare că ar fi vorba de un absolvent al celebrei generații Piedone-Pitești. E adevărat că el nu a luat ca primarul sectorului 4 toate categoriile într-o singură zi (A, B, C și C+E), dar deh, nu putem fi toți perfecți...
Pe de altă parte, ultimele noutăți despre acest Nikki Lauda al Bucureștiul, ar fi cum că are liber la covrig. Deci, atenție mare pe unde puneți piciorul. Piedone, nu iartă.
Altfel e regretabil faptul că modestia l-a înfrânat în avântul de a dobândi și alte permise de conducere, cum ar fi: de tren, tramvai, avion etc. Chiar nu înțeleg de ce nu a făcut-o până acum? Trăim într-o lume, în care a fi normal pare mai degrabă un defect. Nefirescul este acum la putere. Iată, există oameni care pot lua într-o singură zi, de fapt în câteva ore, toate categoriile auto posibile și imposibile. Leguitorul la vremea lui, nu s-a gândit că peste ani vor fi astfel de specimene în Românica noastră. Și aici nu vorbim doar de un caz izolat, ce să mai amintim de vârfurile (V.V.) Pontificale ale guvernului nostru?
Dar, chiar așa, până când trebuie să mai așteptăm să avem printre noi enorm de mulți super-oameni de genul lor? În lături perfidă invidie omenească! Și pentru că toți cei ca ei trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Piedone.
Mâine, poimâine o să ne lăsăm sănătatea și destinul pe mâna unor astfel de piedoni, garnisiți cu zeci de patalamale, diferite toate între ele (doctor, avocat, fizician), obținute cu ghiontura într-o zi (maxim maximorum două) și cu un cimitir de izbânzi în Curriculum Vitae.

La poale de Schengen

Recentul scandal al cărnii de pui (evaziuni, salmonela and so on) a relevat și reiterat o temă mai puțin disputată, dezbătută sau detaliată în lumea românească, est-europeană sau mondială. În spatele tutror acestor matrapalzâcuri sau găinării se află frăția tip ”lanț motric” dintre omul politic român de județ (un boier local) și omul de afaceri arab. Acest angrenaj funcționează aproape perfect, un fel perpetuum mobile al economiei negre, și printre notabilele reușite ale acestui experiment aflat în plină desfășurare de circa un sfert de veac, pe lângă evaziunea fiscală, insecuritatea sanitară a alimentelor etc, este și asigurarea poziției fruntașe de etern solist al postului de stand-by la porțile Regatului Schengen.

Acolo, în lumea de povești Schengen, sunt destui cei care pricep că succesul de invidiat al arabilor în Românica, dacă tot nu dă niște bani Visteriei României, ar putea umple mai degrabă conturile îndestulătoare ale celor din Al-Qaida sau similar, adicătelea, pușculițele unor turiști năzdrăvani pe aleile Schengen-ului, mari amatori de speriat somnul liniștit al lebedelor sau joaca fragilă a porumbeilor din Veneția, Amsterdam sau Paris ori Londra.

Apreciaza: